ĂSTA NU E UN REVIEW LA TEAMBUILDING, DAR…

Teambuilding este cel mai important film românesc din ultimii 30 de ani. Nu din toate punctele de vedere, dar hai să explic. Înainte de orice, vă zic că nu mi-a plăcut filmul. Mi se pare scris slab, făcut pe genunchi, superficial, unele glume sunt întinse dincolo de limita comică și tehnic, arată ca un videoclip din ăla cu 9 milioane de view-uri pe care nu l-ai văzut niciodată.

Contextul e așa: Într-un peisaj mai mult decât trist în care se scaldă cinematografia românească, publicul preferă să facă orice altceva, în general, decât să vadă un film românesc la cinema. Și, pe bună dreptate. Majoritatea filmelor românești sunt gri, sumbre, lente, se aud prost, vorbesc ăia încet, nu înțelegi ce se întâmplă, sunt greu de urmărit, tind chiar să plictisească un spectator de rând. Tocmai, pentru că ele nu sunt realizate pentru mase. Majoritatea filmelor românești sunt nișate, iar nișa nu e ocupată de publicul larg. Sigur, cei mai mulți realizatori de film din România și-ar dori să umple sălile așa cum a făcut-o Teambuilding, dar nu e asta prioritatea pentru ei. Deci, de cele mai multe ori, la un film românesc, sala de cinema e goală.

Și totuși, dacă de cele mai multe ori e goală sala și filmul are atâtea minusuri, cum explici, Sorine, succesul Teambuilding? E simplu: la fel cum explic succesul filmului Garcea și Oltenii. Sau Nea Mărin Miliardar. Sau, mai recentul Romina VTM, sau viața mea, nu știu cum e. Filmele astea au rupt la cinematograf fiindcă împărtășesc o caracteristică esențială pentru publicul din România: sunt gândite PENTRU public. Nu e ușor să faci un astfel de produs și nu oricine poate să vândă așa ceva: de aceea Amza Pellea a reușit, cei de la Vacanța Mare au reușit, Echipa creativă din spatele filmului Teambuilding este formată din oameni care cu asta se ocupă: cu umorul – deci cum să nu le iasă o comedie? Comedii au mai fost, dar nivelul umorului de aici este unul simplu, fără substrat, de suprafață. În plus, atinge stereotipuri împământenite în conștiința populară a consumatorului de audiovizual român – corporatiștii și dependențele.

Succesul filmului Teambuilding ar putea fi împărțit în două perioade: perioada din septembrie până în decembrie, în care filmul a rulat doar în cinematografe, unde a adunat aproape un milion de spectatori plătitori de bilet. Totul era bine. A doua perioadă a început odată cu noul an, când filmul a intrat pe Netflix și a fost văzut de oamenii care nu au vrut să plătească bilet. A început valul de hate. Oameni par să aibă ceva cu filmul, că e prost, că nu e cinema, că nuștiuce. Să ne fie clar: Cei mai mulți care au ceva cu Teambuilding nu au cu filmul, ci cu succesul lui. Iar să te superi pe succesul unui film la public spune extrem de multe despre tine, supăratule. Fiindcă, fii atent. Este un film făcut cu bani privați, și nu te obligă nimeni să te uiți la el. Și mie mi se par stupide filmele marvel, dar nu mă interesează succesul lor și nu mă apuc acum să zic că domne, nu sunt cinema, că sunt ridicole, sau mai știu eu ce. E loc și pentru Avengers, și pentru Scorsese. La fel cum e loc și pentru Teambuilding, și pentru Cristi Puiu. Succesul unui film românesc nu scade din succesul unui alt film românesc. Dimpotrivă, aș zice. Companiile cu bani de investit poate vor vedea că un film poate fi profitabil și vor investi mai mult de acum înainte în filme românești. 

Uite, încă un aspect: sunt multe filme proaste pe planeta asta. De fapt, cele mai multe filme sunt proaste. Și ce dacă? Vezi tu ce filme vrei, lasă-mă pe mine să mă uit la ale mele și pe alții să se uite la Teambuilding. Mergi tu, dacă vrei, la cinematecă, și scrie pe facebook un eseu de 4000 de cuvinte despre cum Bergman e mai bun ca Tarkovski. Că toți vrem să citim. 

Am pomenit mai devreme de Nea Mărin Miliardar și sunt sigur că ți s-au sculat urechile, fiinidcă, nu-i așa, vorbim despre marea capodoperă a filmului românesc. Nea Mărin este cel mai popular film românesc, în sensul că a vândut peste 14 milioane de bilete în cinematograf. E o comedie, e pentru publicul larg, are umor bazat pe stereotipuri, exact la fel ca Teambuilding, dar pe ăla îl considerați film-cult. Are umor cu praz. Sigur, e mai bine realizat, Amza Pellea e extraordinar, dar, exceptând vulgaritatea din teambuilding, același tip de umor este. 

Trebuie lăudată reușita unor oameni care au readus publicul în săli de cinema la un film românesc. Pentru că, nu știu dacă ați văzut, dar cam bate vântul la proiecțiile filmelor românești care iau premii pe la Berlin sau Veneția. Nu trebuie să îmi placă mie. Nici ție nu trebuie. Dar nu mai fii hater. Și nu uita: cinematografia era, la origini, o alternativă mai ușor de digerat pentru teatru. Nu oricine mergea la teatru, fiindcă era greu de înțeles. Dar oricine putea să meargă la un film și să se simtă bine. Că până la urmă, despre asta e vorba! 

Ce sper eu este ca și mai mulți oameni să vadă Teambuilding. Și să fie făcute mult mai multe filme pentru public, care să aibă succes și să atragă sponsori din domeniul privat. Și astfel, publicul larg să vadă filme pentru public, restul de cinefili cu gusturi rafinate să se uite la filmele de festival, și astfel, cinematografia românească va prospera. Visez la săli pline la filme românești. 

Până una alta, dacă vă plac comediile, vă sugerez dogpoopgirl, tot comedie românească, e pe hbo max. Și la final, vă arunc o întrebare la care aștept răspunsurile voastre în comentarii. Sună cam așa: De ce ți-a plăcut Teambuilding, sau de ce nu? Argumentează, te rog. Hai să vorbim frumos despre filme, fie că ne plac sau nu.