Cum jocurile video mi-au modificat creierul | În bine.

Când majoritatea oamenilor trecuți de o anumită vârstă aud de jocuri video, de regulă le vin în minte atribute descriptive precum neserios, copii de grădiniță, pierdere de vreme și așa mai departe. Dar adevărul științific nu reliefează decât lipsa de înțelegere și de deschidere a orizontului din partea acestor oameni.

Deoarece studiile realizate de către oamenii de știință mult mai inteligenți ca mine au concluzionat că în doze rezonabile, a petrece timpul în fața unui ecran și a te juca, nu aduce decât beneficii. Iar legat de jocuri și copii, aflați că vârsta medie a unui gamer este de 33 de ani. Din nou, nu am cules informația asta din aer, ci studiile o demonstrează.

Dar nu e nimic surprinzător aici. Fiindcă dacă e să o luăm cronologic, jocurile video disponibile către marea masă au apărut în 1985, odată cu lansarea lui Nintendo Entertainment System. Iar copiii de atunci care butonau jocuri video au crescut și acum sunt adulți în toată regula. Asta pentru că atunci când efectul jocurilor video intră în contact cu un mintea unui copil, are loc un proces de simbioză mai ceva ca a lui Venom cu Eddie Brock din Spider-Man. Apropo, abia aștept să îl văd în toamnă pe Tom Hardy în rolul acesta.

Revenind, studiile neurologice au descoperit că centrul de plăcere reptilian din creierul unui gamer poate fi mult mai dezvoltat decât cel al unui non-gamer. Iar în cazul în care ați sărit peste ora de biologie teoretică din școală, acest centru de plăcere se numește reptilian fiindcă este unul dintre cele mai primitive locuri și funcții din creierul nostru. Este acolo de când am apărut pe acest pământ și în pofida evoluției noastre psihice, trupul nostru rămâne la fel, în mare parte. Chimia din creier se alterează ce-i drept, dar cam atât.

Ei bine, când acest centru de plăcere este stimulat, se secretă un neuro-transmițător numit dopamină. Hormonul plăcerii, după cum mai este cunoscut. Atenție să nu confundați dopamina cu serotonina. Căci rolul celei din urmă este strâns legat de nivelurile noastre de fericire. De exemplu, acolo umblă psihiatrii când  prescriu medicamente anti-depresive și încearcă să regleze producția de astfel de substanțe. Modificarea centrului de plăcere are loc deoarece unele jocuri video precum Mario, FIFA sau Counter-Strike sunt concepute în așa fel încât ne livreze o doză mică de dopamină de fiecare dată când reușim să îndeplinim o acțiune.

La FIFA, mereu fugim după minge, iar când o pierdem și o recuperăm, dăm gol sau driblăm pe lângă adversar, toate se traduc în plăcere chimică. În cazul shooterelor precum CS:GO sau altele, nici nu mai trebuie să elaborez. Fiindcă ce poate fi mai satisfăcător într-un multiplayer competitiv decât să ne eliminăm ținta cu un mare headshot?

De aceea mecanica de shooting din Call of Duty sau Destiny este atât de renumită și iubită. Știți acel X însoțit de o validare sonoră atunci când nimerim ținta? De ce credeți că au făcut asta? Pentru că stimulează și mai mult secreția de dopamină și ne validează eforturile. În alte cuvinte are locul efectul Pavlovian. Știți voi omul cu câinele, clopoțelul și mâncarea, care spunea că putem fi condiționați să răspundem sau să reacționăm la anumiți stimuli. Iar după cum stau treburile, se pare că teoria lui a pătruns și în tărâmul jocurilor video.

Dar dacă începeți să vă faceți griji că acesta este un lucru rău, puteți sta liniștiți. Fiindcă cercetările dovedesc că doar 3% din gameri pot suferi de o dependența patologică gravă. În același timp, mai spun că această dependență nu provine din cauza jocurilor video. Doar ele sunt doar un simptom ale unor probleme mai mari, Și faptul că gaming-ul era la îndemână este doar circumstanțial. Ce putem deduce de aici, este că de nu erau jocurile video, acei oameni cu probleme grave găseau altceva de care nu puteau fi despărțiți.

Cum m-a afectat pe mine? Păi destul de simplu. Sunt mereu în căutarea unui scop. Mereu îmi găsesc ceva productiv de făcut și încerc să învăț să îmi fac sarcinile cât mai bine. Iar când reușesc să fac asta, abia atunci îmi primesc recompensa chimică, pe care oricum o primim cu toții în acele momente. Doar că oamenii ca mine o vor simți puțin mai intens decât alții. Aceasta este singura diferență reală.

În traducere, noi care am crescut cu gaming-ul în brațe de mici, avem o satisfacție mai sporită atunci când ducem un lucru la bun sfârșit, și asta ne face mai concentrați, mai productivi și vrem mereu să petrecem cât mai mult timp cu o problemă ca să o învățăm pe dinafară. Fiindcă având centrul de plăcere mai dezvoltat, avem și satisfacție mult mai mare atunci când ducem ceva la bun sfârșit. Cel puțin pe mine, asta mă face mai atent la ce am de făcut și mai eficace.

Sper că am reușit să lămuresc puțin din problema cu jocurile video și dependența asta despre care tot se discută. Până data viitoare, vă urez o zi cât mai creativă, și nu vă lăsați de gaming.