București, raiul taximetriștilor din iad

Cândva, proba de maturitate pentru un tip era să meargă în pădure și să vâneze un urs, de unul singur. Acum, adevărata primejdie pe care trebuie să o înfrunţi pentru a fi considerat bărbat e să mergi în București cu taxiul fără să fii jecmănit. Dacă treci prin Capitala taximetriştilor din iad și nu mergi măcar odată cu taxiul, ai ratat o educativă experienţă de viaţă, una pentru care oricum plăteşti cât nu face. Doar ştii ce reputaţie au taximetriştii din Bucureşti, pe tema cărora în fiecare lună mai apare un scandal răsunător. Dracul nu e, în realitate, atât de negru pe cât îl vedem la ştiri, însă nişte precauţii tot trebuie să-ţi iei, atunci când urci la bordul maşinii galbene cu pătrăţele negre. Unii şoferi te usucă de bani, alţii doar te seacă la ficaţi cu discuţii care nu te interesează. Iar alţii chiar pot da probe rare de omenie, după cum o să citeşti mai jos.

Preacuviosul taximetrist cu păcate fiscale

Dintre miile de șoferi care n-au niciodată rest și care niciodată nu merg în Drumul Taberei, pe mine m-a pus Aghiuță să-l aleg pe cel mai iubitor de sfințenie. L-am luat din Tei, în miezul zilei, direct de pe stradă. Mare greșeală! Tipul de la volan avea vreo 50 și ceva de ani, iar mie îmi părea cel mai normal din toată parcarea. Părerea avea să mi se schimbe după nici 500 de metri, când conversația – inițiată tot de el – a luat o întorsătură ciudată. De fapt, nu era o discuție, pentru că doar șoferul vorbea.

A monologat despre cum se cunoaște personal cu Preafericitul Daniel și despre cum Sfinția Sa îi sare în ajutor, la orice oră din zi și din noapte, indiferent de necaz. L-am privit cam circumspect, pentru că nu-l știam așa de darnic pe Patriarh. Delirul avea să atingă apogeul destul de repede: nea Șoferilă mi s-a mărturisit că menirea vieții sale este să meargă în pelerinaj la Muntele Athos. Îl oprea, însă, teama că evlavia și iubirea de Dumnezeu l-ar împiedica să mai plece vreodată dintre sfinții părinți care se nevoiesc întru cele cerești, prin grotele și pietrele Greciei.

Cuvioșenia sa cu 1.39 RON pe kilometru făcea însă cum făcea și-l băga pe Necuratul în orice propoziție. La pachet cu alte sudălmi și măscări ce l-ar fi înroșit la față chiar și pe răspopitul dascăl moldovean Ioan Ștefănescu, mai cunoscut sub nick-ul de Ion Creangă, autorul Poveștii Poveștilor. Seminarul teologic pe roți s-a oprit la un moment dat, în scrâșnet de plăcuțe suprauzate și în trăncănit de planetare damblagite, ca să constat că bunul și atotputernicul Dumnezeu nu-l luminase pe șofer să pornească și aparatul de taxat. Domnul a dat, Domnul a luat, mi-am zis în minte, în timp ce-i pasam taximetristului cantitatea considerată de el optimă de ochiul dracului. Fără bon fiscal, desigur. Pe el e Numărul Fiarei, am mai aflat cu această ocazie.

Taximetristul iute şi furios, chitit pe cafea

Exact la polul opus, neiubitor de cele sfinte și fără frică de Dumnezeu, se află un personaj la fel de anonim ca și celălalt. Poate că de teamă nu i-am reținut numele, sau poate pentru că eram în stare de șoc. Cum am ajuns la el în mașină? Ezit încă să dau verdictul dacă a fost noroc, hazard, providenţă sau dacă şi-o fi băgat cineva iarăşi coada în viaţa mea. Totul s-a întâmplat seara, puțin după ora 20:00. Şoferul era tânăr, la mai puțin de 30 de ani, cu părul înecat în gel și aranjat la dungă, îmbrăcat în tricou alb, modelul cu muşchi.

Mr. Proper cu păr conducea un Logan curat, excesiv de curat, ca o farmacie cu faruri, una în care atârnau brăduți parfumați cam de peste tot de unde se putea spânzura un accesoriu auto. Neam din neamul meu nu mai văzuse aşa curăţenie ambulantă în Bucureşti sau oriunde altundeva. Cert e că mă grăbeam foarte tare să ajung în cartierul Militari. Taximetristul m-a întrebat dacă mă interesează o rută anume. I-am răspuns că nu, atâta timp cât ajungem la destinaţie în timp util.

Dorința mea a fost poruncă pentru Mr. Proper, care s-a transformat instantaneu în Mr. Need for Speed. A călcat pedala până la covoraş, a uitat că există semne de prioritate, de “cedează trecerea”, de stop sau de traversare pentru pietoni. Patru cincimi din traseu le-a parcurs pe linia de tramvai, inclusiv segmentul care trece prin Pasajul Victoria și mai mult de jumătate din bulevardul Vasile Milea. În timp ce eu repetam în minte “Înger, îngeraşul meu”, el insista cu altă poezie, mai pământeană: e cam frig afară și ar bea o cafea. Dar cine să-l mai audă de pe bancheta din spate?

Deja toată impresia bună de la început se spulberase. Am ajuns la destinație după nici 20 de minute, la capătul unei curse care ar fi durat 30, cu viteza legală. Aparatul zicea că îi sunt dator pentru experienţa “near-death” cu suma de 17 lei. Odată cu butonul de oprire de pe aparatul de taxat, şoferul a apăsat pe închiderea centralizată şi a ferecat portierele. Apoi s-a întors iarăşi către mine şi a repetat, ceva mai insistent: ”Ia zi, boss, beau şi eu cafeaua aia promisă?”. Aşa că potul a crescut instantaneu de la 17 la 25 de lei, cu diferenţa nefiscalizată în sumă egală cu preţul unei cafele decente. În general, cam ăsta e bacşişul minim prin Bucureştiul taximetriştilor din Iad. 

Ăla a fost momentul în care m-am resemnat, dar m-am şi luminat. Dacă de la fiecare client ia câte o cafea, se explică de ce e aşa de apucat şi de zmucit la volan. Am renunţat să-i mai fac reclamaţie ca să cer banii înapoi, şansele ca el să moară de tahicardie sau de hipertensiune erau prea mari şi nu voiam să mi-l pun pe conştiinţă. Am luat totul ca pe o lecție și asta a fost!

Creştinul care şi-a făcut pomană de Ursu

Colegul meu Ursu, necredincios cu cerere de descreştinare la Patriarhie, mi-a relatat şi el o istorie cu taximetrişti, trăită pe pielea lui prin 2007. Vine cam aşa:

Era într-o seară de vară, când femeia mea de la vremea respectivă a avut iniţiativa să facem o raită de cumpărături într-un magazin arăbesc, de prin cartierul bucureştean 1 Mai. Denumirea lui pe vechi. Am venit tocmai din capătul celălalt de Capitală, din Titan, la bordul unei gioarse de Dacia 1300 model 1973, căpătată de pomană de la tata socru. Dumnealui, inginer de şcoală veche, putea repara orice maşină cu o sârmă şi cu un patent. Eu, absolvent de Litere, ştiam cel mult să suflu în jiclor şi să schimb o roată, preferabil pe vreme bună.

No, în acea seară de vară am ieşit voios de la fratele arab, am încărcat portbagajul cu miel, hummus, tutun de narghilea şi alte asemenea exotisme din minunata lume a Orientului Mijlociu şi-am zis că pornim spre casă. Anticipam deja friptanele mahomedane şi desfrâul cu tutun aromat. Dar ţeapă! Rabla refuza să pornească. Toate manevrele uzuale de depanare-resuscitare pe care le ştiam, de această dată, nu au pus în mişcare pistoanele tărăboanţei, care mai avea şi o problemă la sonda de benzină, deci nu-mi arăta niciodată cât combustibil mai am la dispoziţie. Am bănuit, cu speranţa naivului, că am rămas în pana prostului.

Aşa că am oprit un taximetrist şi l-am rugat să mă care până la o benzinărie şi înapoi, ca să iau cinci kile de esenţă de dinozauri morţi. Tipul s-a dat serviabil şi mi-a oferit pe loc doi litri din propriul rezervor, cantitate pentru care apoi mi-a cerut 20 de lei. Benzina, pe atunci, era cam 3.50 litrul. “Păi, boss, cursa până la staţie şi înapoi, plus benzina, atâta face”, s-a justificat el. Dar nici cu suplimentul de combustibil n-a pornit janghina aia de Dacie, în care băgasem până atunci bani cât nu merita şi care se strica oricum săptămânal. Orele se apropiau de 21, peste Bucureşti să lăsa seara, eu aveam un portbagaj plin cu provizii arăbeşti de care mi se tăiase şi o nevastă – în general temperamentală – care simţeam cum îşi pregătea o pledoarie “girl power” în sprijinul tezei că sunt un eşec ca bărbat. Ce naiba, doar scria în fişa postului meu de soţ legitim că trebuie să depanez Dacii 1300 oriunde, oricând, oricum! Bad Ursu!

Exasperat şi rămas fără opţiuni, am dat ordinul “Abandon ship!”, am oprit un al doilea taxi, de la Pelicanul, şi am cărăbănit bunătăţile dintr-un portbagaj în celălalt. Şoferul, însă, nici gând să plece de pe loc. “Ce a păţit maşina, domnule?” întreabă el din neant. Convins şi aproape dorind ca el să le dea pontul peste noapte hoţilor de fiare vechi că e ceva proaspăt de ciordit, i-am înşirat întregul calvar de până atunci. Speram sincer că a doua zi dimineaţă rabla aia o să fie deja fier vechi, să scap odată de belea în mod onorabil. Dar, spre surprinderea mea, taximetristul s-a dat jos, mi-a cerut cheile, a deschis capota şi mi-a servit diagnosticul. Pompa de benzină, adio! Apoi a trecut strada la magazinul de piese auto peste care tocmai se trăgea un mare lăcătoi de fier, s-a milogit de vânzător să ne dea o pompă de benzină pentru Dacia 1300, a plătit-o şi a mai şurubărit vreo 30 de minute la rabla mea. “Daţi-i acuma o cheie”, a zis el victorios. Şi motorul “Vrouuuuuuummm”, în secunda următoare. Eram salvaţi, puteam să mai conduc nava ruginiană încă preţ de vreo două salarii. Iar femeia îşi recăpătase calmul ei aparent. Aparent, subliniez.

Dar faţa mi-a picat cu adevărat atunci când taximetristul a refuzat să ia mai mult decât preţul pompei pe care el o cumpărase de la botul magazinului. N-a vrut bani nici pe reparaţie, ba chiar a dat din cap că nu şi atunci când i-am întins cam cât estimasem eu că făcea cursa din 1 Mai până în Titan. “Să vă deie Dumnezeu sănătate”, ne-a zis la despărţire tipul, aparent un creştin practicant din ăia de care ţi-e drag. Asta, în oraşul unde taximetriştii au reputaţia – în general meritată – că-s nişte hrăpăreţi fără scrupule, care îşi sechestrează clientele ca să nu le dea rest la 100 de lei. Doar că, în seara aia, s-ar zice că am tras câştigător la loteria galbenă cu pătrăţele. Mersi, domnule taximetrist ajutător de aproape, oriunde te-ai afla! Einstein să te aibă în pază prin Bucureştiul taximetriştilor din Iad!