Ghidul veneticului începător în București
M-am născut în Prahova, acolo unde trăiesc laolaltă cei mai mulți oameni din România, în afară de București. Și tot spre București mi-am luat tălpășița, după ce am terminat liceul. Am luat în bagaje niște țoale de schimb, un pachet de la mama, plus două valize doldora cu idealuri si speranțe. Am devenit încă o picătură în marele creuzet al națiunii numit București, un municipiu în care, indiferent de unde provii, ai sentimentul că te-ai teleportat într-o altă lume.
Prima senzație după ce am trecut de linia șoselei de centură a fost că așa trebuie să arate Infernul. Experiența Capitalei e una atunci când vii în vizită la prieteni sau dai o raită pe la un concert și alta, complet diferită, dacă trăiești aici zi de zi. Odată stabilit, te copleșește un sentiment de haos agresiv, în care tu ești un biet șoricel rătăcit printre fiare de pradă. Cea mai grea perioadă a fost prima săptămână, în care universul meu devenise restrâns la rutina cămin-facultate și viceversa. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinți și am decis să înfrunt realitatea dură a Bucureștiului. Ce nu te ucide te face mai puternic. Eu, până acum, s-ar zice că am supraviețuit. Uite-mă aci, la computer, cum scriu…
Distracţia e scumpă, dar face banii
Primul zbor solo în marele neant numit Capitală a fost să ies în oraș. Cândva, asta părea un „no brainer”, la mine acasă, acolo unde știam deja tot ce mișcă, unde în fiecare bar aveam cel puțin un prieten aflat din întâmplare, unde știam ce melodii se ascultă și ce gagici se pot agăța, în funcție de firma pusă la intrare. Diferența dintre București și comuna Aluniș-Prahova, de unde mă trag, e ca de la șareta cu doi catâri la naveta Enterprise, în materie de distracție. Dar şi la preţ. Am învățat, de pildă, să citesc meniul cu mare băgare de seamă. Bucureștiul e ceva mai scump și plin de capcane, iar dacă ai proasta inspirație să comanzi mai mult decât te ține buzunarul, naiba știe ce îți rezervă viitorul. În cel mai optimist scenariu, vei spăla vase până dimineața, în timp ce gagica pe care plănuiai să o cucerești e probabil în brațele altuia, mai potent financiar. Dar oferta de distracție este atât de vastă, încât viața mondenă poate deveni o profesie în sine.
Cursa cu taxiul poate fi o cursă
Însă mi-a plăcut sentimentul că mă pot rătăci într-o metropolă cu două milioane de locuitori, în care adesea nici telefonul nu era în stare să-mi spună pe unde mă găsesc. Cu surprize bune sau rele la fiecare colț, m-am simțit un aventurier ce avea misiunea să descopere lumi noi și ciudate, apoi să se întoarcă nevătămat la bază. Trist e că toate aceste expediții urbane se încheiau, invariabil, cu subsemnatul în situația de a fi jecmănit de taximetriști hrăpăreți. La început, cel puțin, până am învățat numele companiilor cât de cât sigure și până am reținut că în taxi te urci cu bani mărunți. Eventual şi cu un prieten alături. M-a costat un pic, dar acum cred că mă pot descurca oriunde în București.
Ai valoare? Ferește-o de dușmani!
Cu scuzele de rigoare că folosesc lirica manelistică pentru a exemplifica un sfat omenesc, dar în București e nevoie să-ți păzești și mai dihai portofelul, actele, telefonul ăla scump la care taică-tu plătește rate încă 18 luni și lanțul de aur primit la majorat. În Capitală, manglitorii de buzunare merg la patru ace. Deci ești în primejdie, chiar dacă nu vezi în jur nici o mutră suspectă. Am învățat asta pe propria piele, într-o seară banală în care mă întorceam la cămin cu tramvaiul 16. Imprudent și naiv, am scos telefonul ăla scump din buzunar ca să mă orientez, apoi l-am așezat în cel mai expus buzunar cu putință: dreapta, în exteriorul jachetei, cu capsele deschise. În scena imediat următoare, nenea Buzunărel avea degetele adânc înfipte în căutarea aparatului, iar eu îl priveam perplex, cu gura ca la dentist. Rușinat, turistul buzunarelor și-a retras ambasadorii și a schițat un zâmbet cretin, în timp ce bătea pasul înapoi. De atunci, am devenit de zece ori mai atent.
Diferența dintre „sărac” și „cerșetor”
Filmul „Filantropica” ar trebui să fie materie obligatorie înainte să te muți în București, pentru că pelicula aia e, în realitate, un semi-documentar. Uneori ai sentimentul că în Centrul Vechi umblă mai mulți milogi decât pisici maidaneze, atât de extinsă este această industrie a milosteniei. Pădurea de mâini întinse uneori te împiedică să vezi frumusețile orașului, dar nu te lăsa fraierit! Jurnalista Elena Filip a făcut în noiembrie 2012 un experiment prin centrul Bucureștiului. S-a îmbrăcat în zdrențe și a cerșit pe la Unirea, iar în 30 de minute a adunat 13.5 lei de la mărinimoși. Calculul făcut apoi în redacție ridica potul lunar al unui cerșetor de centru pe la 1.400 de euro. Iar tu, om cinstit, întreabă-te cât îți ia să faci banii ăștia, cu sudoare și chin, apoi vei înțelege și ce-a vrut să spună titlul de mai sus.
Supraviețuirea trece prin stomac
Inevitabilul se va produce și îți garantez că te va surprinde rău ziua aia în care pacheţelul de la mama se va termina, dar tu vei mai avea încă multă săptămână înainte! Ce faci? Cum supraviețuiești până vineri, când iei trenul spre casă, fără să ajungi la amanet cu deja celebrul tău telefon? Covrigii țin de foame vreo oră-două, dar nu pot deveni o dietă. La restaurant costă cât nu poţi plăti, iar de fast-food te saturi la un moment dat. Cea mai rentabilă soluție rămâne cantina studențească. Cu zece lei, îți faci plinul gospodărește, însă cel mai mare câștig este că totul din meniu are gust. Am devenit un client frecvent al cantinei studențești, pentru că o masă caldă e sănătoasă și mai alină dorul de casă.
Chiria e un lux în București
Pentru un student cu banii drămuiți, chiria pe piaţa liberă nu e deloc o idee bună. Până să vin la București, nu am stat o secundă într-un cămin, deci poate d-asta aș fi evitat în ruptul capului să mai împart camera cu niște necunoscuți. Am încercat să caut o odaie de închiriat. Și mai voiam să fac pasul acesta de unul singur, fără să le cer bani părinților. Mi-am făcut calculele ca un om mare. Am analizat toate cheltuielile. Am pus în balanță toate avantajele și toate dezavantajele, pentru ca apoi să mă resemnez. Tot acest moft, pentru că da, era un moft, m-ar fi costat în jur de 250 de euro. Cât leafa unui profesor debutant. Așa că mi-am asumat condiția de căminist. De ce să dau 250 de euro pe lună pe o chirie, când un loc într-un cămin decent costă cel mult 50? Sunt tânăr și, chiar dacă uneori mi-ar plăcea mai multă liniște și un strop de intimitate, viața de cămin poate fi mișto. O să am vreme toată viața să plătesc rate sau chirii.
Cariera de piatră nu e o carieră
Oricât mi-aș fi dorit să am o carieră de vis în Aluniș-Prahova, era clar de la bun început că orice plan profesional serios începe în București. Acolo, mai mult decât oriunde în țară, îți poți clădi o carieră strălucită. Ocazii apar la tot pasul, trebuie doar să fii cu ochii în patru și să sari pe ele. Aici nu e suficient să trăiești de pe o zi pe alta, pentru că Bucureștiul pur și simplu nu-ți permite mediocritatea. Concurența e mare în orice domeniu, deci trebuie să fii bun în cea ce faci. Traiul de zi cu zi e scump, iar cum se lasă noaptea, viața se scumpește exponențial. Primul meu pas în carieră a fost la Cavaleria.ro, deși studiez să devin inginer constructor. Aici m-am responsabilizat și am învățat o grămadă de lucruri ce-mi erau străine. Dar cea mai importantă lecție a fost că, dacă muncești, nimic nu te poate opri să ai un viitor mai mult decât decent aici.