Care-i faza cu Squid Games? De ce ne place așa de mult?

Nu mai are rost să menționez că urmează spoilere. Nu că v-ar afecta asta, deja, aparent toată planeta s-a uitat la serialul corean. Nu este încă cel mai vizionat serial de pe Netflix, e pe locul 2. Cel puțin în momentul în care eu filmez materialul acesta. Este clar, totuși, că acolo o să ajungă.

Motivele pentru care vezi foarte multe despre serial pe social media sunt numeroase. Cel mai important ar fi că Squid Games este share-uibil, dacă îmi permiteți exprimarea tinerească. Bridgerton, pe de altă parte, actualul serial pe locul 1 în topul popularității pe Netflix, nu este share-uibil. Asta nu înseamnă că este mai bun sau mai slab. Prin comparație, Peaky Blinders este share-uibil, pe când Mr. Robot, mai puțin. Înțelegeți la ce mă refer, sunt sigur.

Hai să vedem, totuși, care-i treaba cu Squid Games. De ce e așa popular? Să le luăm pe rând. Înainte de toate, subiectul.

Seong Gi-hun  este un tip de vreo 40 de ani, dependent de jocuri de noroc, cu datorii la cămătari. Locuiește cu mama lui și se chinuie să își întrețină fiica, de care, evident, este separat. La metrou, un alt tip în costum îi dă o carte de vizită și îl invită la un joc cu miză mai mare.

De aici începe, de fapt, povestea. Gi-hun acceptă, ajunge într-un soi de arenă/dormitor comun cu alte câteva sute de oameni. Sunt, de fapt, 456 de jucători în total, toți având probleme financiare. Sunt identificați doar după numerele de pe salopete și participă la șase probe, miza fiind o sumă mare de bani.

Altfel spus, cei 456 joacă niște jocuri de copii și câștigătorul primește o căruță de bani. Aproape 40 de milioane de dolari.

Skepsisul este că e pe viață și moarte toată joaca asta. În sensul că pierzătorii mor. 

Bun, acum că am conturat cât de cât premiza serialului, parcă totuși nu e suficient pentru o analiză în care încercăm să deslușim de ce e așa popular un serial coreean plin cu salopete.

Squid Games este ușor de povestit. Nu este ceva greu de conceput, povestea este destul de vizuală, oricât de non-vizual ai povesti-o. Spre exemplu “Niște oameni cu probleme financiare participă la niște jocuri de copii și pot câștiga o grămadă de bani”. Vedeți? E ușor de recomandat, simplu de povestit. Și formula asta de marketing “din vorbă-n vorbă” este foarte eficientă.

Un alt motiv pentru care este atât de popular este că Squid Games este, în mare parte, original. Nu în totalitate, împrumută destule de la Hunger Games, care a împrumutat, la rândul lui, de la Battle Royale. Dar este, într-o oarecare măsură, original. Și asta ajută, evident. Ceva important este că nu e inspirat dintr-o poveste reală și nu e nici vreo adaptare a unei cărți sau mai știu eu ce. Este unic, cumva.

Publicul deja s-a acomodat cu poveștile coreene. Filmul Parasite s-a bucurat de o popularitate imensă, chiar și printre americani, care vorbesc americană și nu înțeleg nici engleză. Dovadă este că i-au dat și premiul oscar pentru cel mai bun film. Și cum de la hollywood se dă ora exactă în ce privește cultura populară, tot restul planetei s-a aliniat la norme și a văzut Parasite. De asemenea, K-Pop este, din câte înțeleg, foarte popular printre americani.

Mai țineți minte în Game of Thrones când erați șocați când murea câte-un personaj secundar și vă lua prin surprindere? Mai țineți minte cum asta v-a făcut să povestiți și altora despre serial? Chestia aia s-a transformat, aparent, într-o rețetă. Cei care au văzut deja Squid Games recunosc, probabil, șablonul. Deci, țineți minte, dacă o să faceți vreodată un serial, omorâți niște personaje secundare brusc și publicul vostru o să vă iubească pentru asta.

Antagonistul puternic este, iarăși, un element care face serialul să crească în popularitate. Deși, dacă mă întrebați pe mine, masca lui pare mai degrabă o încercare de a reproduce fața lui Carla’s Dreams pe o imprimantă 3D.

În fine. Cel mai important motiv, cred eu, pentru care serialul agață atât de mulți oameni este aspectul social. Diferențele de clasă socială nu reprezintă o noutate pentru nimeni, subiectul a fost abordat în numeroase producții audiovizuale și chiar cu succes. Problema este că diferențele de clasă în unele țări sunt foarte mari. Oamenii săraci sunt foarte săraci și oamenii bogați sunt foarte bogați. Astfel se naște un contrast foarte puternic și știm deja că contrastele atrag. Pe lângă asta, serialul crează empatie față de personaje. E ușor să empatizezi cu un personaj care o duce rău. Vrei să câștige fiindcă pentru el, câștigul reprezintă ceva mai important decât ar fi pentru restul.