Locul trecutului nu e în pat cu voi. La muzeu sau… la gunoi.

Anii ne definesc mai puțin decât experiențele trăite în ei. Pe unele trebuie să le uităm, pe altele ar fi bine să nu le uităm niciodată, dar asta nu înseamnă să le facem un totem la care să ne închinăm și nici să ne croim din ele un metru etalon. E o greșeală enormă să judecăm oamenii pe care abia îi cunoaștem prin prisma celor pe care i-am întâlnit deja. Știți cum se spune: Lume multă, oameni puțini.

Pe femeile care ne tot compară defavorabil cu foștii le-aș întreba direct: dacă era așa bine, de ce ați plecat? Ca să nu fiu un pic mai dur și să mă gândesc direct că n-au plecat ele… poate că era mai mult decât meritau.

Toți am trăit povești frumoase cu oameni care nu mai sunt în peisaj. Așa se întâmplă.

Oamenii trec. Poveștile rămân.

E bine atâta vreme cât nu le recităm la masă… cum își spun americanii rugăciunile. Și e bine cât nu le aduci în pat și nu încerci să retrăiești cu altcineva aceeași poveste. Fiecare merităm un rol principal în povestea noastră, nu să fim dublura unui star.

Ideea e să trăim, nu să înlocuim.

Nici eu nu mai sunt cel care am fost. Și totuși mulți oameni aduc în pat fantome. Ca într-un film cu efecte speciale, în spatele lui mai apare un el. Sub patul ca un luciu de apă el mai vede o ea. Sunt acolo toți patru și e cam înghesuit! Cine cu cine? El cu fosta? Ea cu fostul? Foștii între ei?

O fostă colegă spunea că după un bărbat se plânge ca după un mort. Nu e un soi de necrofilie să încerci să resuscitezi altă dragoste în trupul uneia noi?

Viața și dragostea se trăiesc acum. Ce-am iubit și ne-a făcut bine are loc în jurnalul vieții noastre. Un jurnal pe care nu-l deschidem însă, tot timpul.

Iar ce-am iubit și ne-a făcut rău se strânge frumos într-o pungă și se duce la gunoi, împreună cu sticlele pe care le-am golit ca să uităm și să iertăm.

Prezentul e pentru un vin bun și pentru amintiri noi. Amintiri din viitor. Care de-abia așteaptă… să se întâmple.