Alegerile FRF, miuța cu România

Astăzi, au fost alegeri la FRF. Pentru cei care au aflat mai târziu, forul care conduce destinele fotbalului românesc. Seniori, juniori, fete, fotbal în sală şi aşa mai departe. Din fotoliul confortabil de actual boss, a luptat, cu toate mijloacele posibile, Răzvan Burleanu. Mai cu imaginea, detailing-ul, marketingul, facebook, afacerile şi cu sursele informaţionale, din fire. Prea pe vârfuri, ca la balet. Prea puţin concentrat pe fenomen, în orice caz  – părerea generală.

Adversarul său, ceva mai de rasă: “Der Kaiser” Ionuţ Lupescu, component al “Generaţiei de aur”, şi angajat – actualmente în concediu fără plată – la UEFA. Cu firea mai chitită pe fotbal. Şi cu Firea alături. Fără aluzii. Plus o gaşcă de nume mari în pachetul de campanie, precum: Chivu, Răducioiu, Dorinel, Mircea Lucescu, sir Alex Ferguson, la nevoie. Cum s-ar zice, ceva mai urbani!

Cine a câştigat?  Păi….serios cui îi pasă? Cui îi mai pasă ce se întâmplă cu fotbalul nostru?

Să zicem că trecem peste ideea că vorbim despre un domeniu în care performanţa, înainte de anii ‘90, a fost făcută la baionetă. Mai cu un trening, mai cu un hei-rup, mai cu racolări de jucători cu arcanul şi semnături sub presiunea partidului. *un mare kudos pentru Marius Lăcătuş, omul care a păcălit sistemul. Fugea noaptea cu trenul la Braşov, se giugiulea cu doamna Mariana, iar dimineaţa rupea plasele în Ghencea. Bine, bro!

Să zicem că trecem și peste adevărul dureros, dar de necontestat că Steaua ‘86 este exact ca acele zece minute de desene animate pe care le primeam cu ţârâita, înainte de Revoluţie, la TVR.  Puţine, dar erau acolo! Sau ca – mă iertaţi – bălegarul găsit de puştiul optimist sub brad, de-acum, gata convins că va primi în dar şi un cal. Numai că Steaua nu a mai primit calul, ci căruța. De goluri. De la AC Milan.  

Să zicem că, eu, microbistul, închid ochii, deşi pot reproduce la milimetru paşii lui Florin Prunea, când a ieşit ca berbecul pe centrare, cu Suedia – şi accept că am avut o “Generaţie de Aur”. Fie ea şi locul cinci la Mondialul American. Noi, şi Ben Stiller, care avea acasă, la părinţi, în “Meet the Fockers” acel wall of fame cu suspensorul şi diplomele de participare, la vedere, ce ne mai lăudăm. E ok şi aşa.

Să zicem că l-am iubit cu toţii pe Gică Hagi, cu bune şi cu rele şi îl putem numi fotbalist adevărat și investitor curajos. Deşi, hei, a auzit cineva de Hristo Stoicikov, Balon de Aur şi semifinalist cu generaţia sa, ce să vezi, tot în America, în 1994?! Sau de filiera cipriotă cu fir întins la Mouscron, în Belgia?

Să zicem că am acceptat amestecul în jocul propriu-zis, al unor patroni precum Gigi Becali, George Copos ori Cristian Borcea. Şi am înghiţit în sec, dar am privit partidele în care turmele de fotbalişti şi antrenori mutau ca la Tetris, după indicaţiile moşierilor şi ardeau gazul la comandă. 1, X, 2, 1, X, 2, zburaţi dacă nu faceţi ca noi!

Am trecut peste Cooperativă, peste derapajele verbale, peste lipsa de respect faţă de suporteri şi multe, multe alte noduri în gât. Dar ni s-a cam luat.

Nouă, ăstora, care încă mai vibrăm la un Barcelona-Real Madrid, Milan-Inter, Juve-Napoli, Bayern-Borussia sau City-Liverpool, ni s-a luat.  Noi, ăştia blegi, de înţeleg o schimbare de tactică din două cadre de TV şi sunt capabili să îţi zică ce decizie va lua un jucător doar din privire. Ăştia care mergem de la patru ani la stadion, ştim şi cu ei şi cu mama lor, dar detestăm momentele în care primatele din galerii îşi arată părul de pe piept şi îşi marchează teritoriul.

Noi, ăştia, nu cerem mult. Vrem doar un pic de fotbal românesc adevărat. O linguriţă.

Echipele de tradiţie nu mai există. Unul dintre vorbitorii de astăzi, de la alegeri, spunea că au “murit” 62 de cluburi în ultimii patru ani!  Şi alte câteva sute, în ultimele două decenii. (sursa: gsp.ro) Suntem, practic, în era clonelor de clone clonate. Sau… dacă şi-au declarat falimentul, alte nume au luat-o de la capăt de prin liga a patra. Un ciclu de promovare spre întrecerea de elită (mă rog, elită…) excluzând minunile, durează cam între cinci şi şapte ani.

Suporterii? S-au dispersat ca vrăbiuţele speriate de împuşcături. Sunt cluburi mari, cu câte trei facţiuni de galerie. Patronii? Mulţumim de întrebare, mai mult cu închisoarea domniile lor.  Și, da, tot patroni. Patroni, pentru că de la “ti fac io pi tini” şi până în 2018 optica lordului de tarla nu s-a schimbat. Fotbaliştii de perspectivă? Ăia peste 1,95 metri, că se vede mai bine de la înălţime.

Infrastructura? Ce bine că aţi deschis subiectul! Nu avem stadioane, deşi vine EURO 2020 peste noi,  iar ca să nu ne facem de baftă improvizăm româneşte. În loc de metrou la aeroport vom avea terminal pentru autobuze.

Şcoli de fotbal? Viitorul lui Hagi şi…cam atât.
Şcoli pentru antrenori? Haide, bre, ce, suntem la Coverciano?

Performanţe la copii şi juniori?  Da, avem câteva echipe unde antrenorul nu dă în jucători şi nu urlă la ei. A, în competiţii întrebaţi? Ce sunt acelea?

Pe latenţa asta periculoasă, despre care am putea scrie un întreg foileton, au făcut avere personaje dubioase. Acum, gata să jure pe cruce că s-au spălat în Iordan şi sunt numai buni de management! Ptiu, să nu vă fie de deochi!  E fix fundalul pe care şi-a parcat maşinile primite de la Ion Ţiriac, bineînţeles, mult mai valoroase decât sponsorizarea oferită Răzvan Burleanu. Dar şi păşunea pe care vrea să mute nişte vaci numai bune de muls Ionuţ Lupescu.

Din trei articole şi câteva clipuri video, oricine îşi poate da seama cine cu cine se bate de fapt la șefia FRF. Abia după ce identificăm părţile, căpătam idee și asupra mizei reale. România. Se dă la bucată, super ofertă! Culmea, tot ăstora care o terfelesc prin noroi. Ne place sau nu fotbalul, Bucureşti, Timișora, Cluj, Constanţa, Iaşi…avem o problemă! Şi ar trebui să ne pese.