[Video] Tablourile “vii” ale lui Nicolae Tonitza

Haideți cu mine într-o călătorie! Vreți? Cum unde!? E o mică plimbare în sufletul pictorului Nicolae Tonitza, iar drumul începe prin ochii copiilor portretizați de el. Acum e momentul, iar după ce Moșul Nicolae a venit și mulți copii sunt fericiți, poate reușim să stăm mult în universul lor și să-l înțelegem mai bine pe al nostru. Dar avem nevoie și de formula magică să începem. O știți, nu? Bine, o scriu aici, dar să o spuneți în gând, da? Iat-o:

— Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe…

În privirile copiilor portretizaţi, Tonitza pune cuvinte din viitoarele povești ale vieţii lor și ne îndrumă, plin de bună-cuviinţă, să-i citim opera prin lipsa magic-imaterială a luminii ochilor. Prin cercul fluid și tainic, în acea scufundare interioară în care noi, privitorii, ne adâncim, pictorul, prin coborârea proprie, își săvârșește marea prefacere a picturii sale.

 Fiul pădurarului, solarizată figurină cu chip de copil, este scăldat într-o baie de lumină. Adus mult în prim-plan, băiatul pare intimidat de realitate, de prezenţa lui în faţa unor străini, neștiind ce să facă sau ce să zică. Puritatea haloului alb, nevinovăţia acoperită de părul bălai, fruntea bombată de prea multe idei ștrengare, ochii miraţi în frăgezimea și nedumerirea azurului, nasul cu ale lui palori tandre, buzele cu răsărituri răscoapte din miez de rodie, toate deschid caleidoscopul plin de nuanţe care ne trec de la o culoare luminată spre lumina colorată. În detaliile lucrării, tușele vii s-au înţeles între ele, iar cu acceptul pictorului-învăţător se pregătesc, trag aer în piept, își așează liniile mari, nu se mai fâstâcesc și încep să spună propriile snoave, invitându-ne când la scăldat, când la furat cireșe. Odată prins în joaca armonioasă și hipnotică a ochilor contemplaţi, nimic nu-ţi mai dă pace. Absenţa licăririlor calde, care mai mult ne dirijează lăuntric, îndeamnă duhul luminii să depună cu ajutorul nostru suflet în priviri.

În Fetiţa cu foarfecă staticul este prezent, tânăra este blocată din toate încheieturile. Așteaptă cuminte să sufle cineva viaţă peste ea, ca-n poveștile fermecate, urmând ca rigiditatea de plastic să fie uitată repede și ochii săi să prindă viaţă. Dar cei care trebuie să sufle peste lemnul interior sunt cei care privesc, eu, tu, noi. Pictorul-păpușar, mânuitorul formelor, doar conferă nevinovăţie de jucărie copilei înţepenite.

Captivi în ochii copiilor, pictorul melancoliilor luxuriant colorate ne plimbă prin lumea de cleștar sau ne aruncă direct în nebuloase halouri lăptoase. Suntem ridicaţi prin ei departe, spre astre străvezii, și de sus, din înălţarea creaţiei, plonjăm în apa ochilor – lucioasă și vie – amestecată încet de crepusculii copilăriei noastre. Cu timpul, în lipsa luminiţei albe din ochi, vedem, fie prin cercuri de tăciune sau sfere de azur, mișcarea întregii viziuni a pictorului. Absenţa luminii este căutare, căutare adâncă, prin care suntem îndreptaţi spre locurile rezervoare, unde aura chipurilor, feţele firave și carnaţia gingașă construiesc un univers de caldă aducere-aminte.