[Video] Marcel Chirnoagă – Cântecul umbrei

Materialul de mai jos și filmul multimedia, despre arta lui Marcel Chirnoagă, au apărut ca o slujbă religioasă diferită, ca o asumare a lucrurilor neînțelese, închinată unui prieten drag. Nu-l numesc, e mai bine așa, dar e rockerul care până la urmă s-a integrat definitiv în Absolut. Îmi aduc aminte că de câte ori îl prindeam că bea − și când scriu că bea mă refer la o sticlă de vodka pe zi (era însetat rău), îmi spunea: “Hadriane, hai lasă-mă… mă integrez puțin în Absolut!” Era o glumă cu circuit închis pe care nimeni nu a înțeles-o atunci.

Pentru el, cel care a murit înjunghiat încercând să salveze o persoană și pentru alți rockeri care au salvat oameni cu prețul vieții lor, pentru toți jegoșii, pletoșii, metaliștii, cum erau și încă mai sunt numiți, mă înclin și le dedic textul și filmul meu.

Dacă întreaga lume a artei religioase este dominată de cunoașterea luminii, mitul nopţii, umplut și bântuit de umbre, de oglindiri disipate și de năluci, reușește să stăpânească arta fantasticului lui Marcel Chirnoagă. El ne îngăduie surprinderea anumitor stări pe care nu le pricepem bine – dar „calea misterioasă unde teama ne pândește la tot pasul”, precum scria André Breton, nu poate fi contestată.

Sub boltirile sumbre trece o umanitate întreagă, gravă și plină de gânduri, cu chipuri tăcute, voalate, dar care nu se pot uita ușor. Așadar, rezultatul produs va fi deturnat, vom surprinde o altă fază: umbra căutată pentru răcoarea pe care o dă și umbra ca formă umană. În această dualitate, litografiile Pe drum, La umbră și Apa ne dau certitudinea, în plină zi caniculară dintr-un loc al nimănui, că există o zonă nocturnă, cenușie, un abis în care demonul și îngerul se află în preajmă. Umbra omenească e neliniștitoare. Ea nu trebuie urmată, conturul alungit de pe sol are drept corolar imaginea întoarsă, tremurul, ineluctabilul, iar această supraveghere a imaginii pândite nu este o reflectare reală a chipului. Umbra și căldura galbenă fără ecou, omul și umbra sa, chipul și cealaltă stare, unde „ecoul negru” înseamnă mai mult decât puterea umbrei: strălucirea ei.

Simţind vibraţia nocturnă a acului de gravat folosit de Marcel Chirnoagă, se aude, parcă din vechile discuri de patefon, un foșnet constant împărţit între albul de mormânt al Recviemului lui Verdi și negrul sonor din Raining Blood al trupei Slayer. Cântecul umbrei și urma nopţii trezesc o frică nemărturisită, cu atât mai mare cu cât „limitele” primejdiei nu pot fi stabilite, „dar umbra și lumina sunt eu! Sunt eu, cel plin de contraste, de inegalităţi, suntem noi toţi, e însăși viaţa din jurul nostru” scria pictorul umbrelor amare Corneliu Baba.