Victory Vertical – pianina parașutată în război
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii băteau apa-n piuă cu ideea că investiția în moralul trupelor este la fel de important cât este în armament. Sigur ați văzut imagini cu diferiți entertaineri care erau duși să facă un spectacol pentru soldații de pe front. Și mai memorabile sunt chipurile obosite, ale militarilor, care nu reușeau, cu versurile de la Oh my darling Clementine, să șteargă ororile imprimate pe retină.
E evident, Statele Unite ale Americii nu au fost în tabăra câștigătoare datorită moralului ridicat al soldaților, ci al numerelor impresionante de unități.
Am citit o informație simpatică recent într-un ziar și din ea s-a născut ideea pentru acest material. Cum stau lucrurile: În timpul războiului pomenit mai sus, au fost impuse niște restricții în Statele Unite, apropos de folosirea unor materiale. Astfel, mai mulți producători au fost nevoiți să renunțe temporar la obiectul muncii lor, pentru a participa la efortul de război. Concret, tot fierul, cuprul, alama și alte materiale asemănătoare erau direcționate aproape exclusiv producerii de armament și echipament militar.
Astfel, numeroși producători, cum am spus, s-au reprofilat temporar. Steinway and Sons, producători de piane cu o tradiție din 1853, au fost nevoiți să renunțe la instrumente muzicale și au produs coșciuge și planoare. Totul pentru proverbialul efort de război. Apoi, americanii și-au dat cseama că unor soldați le place muzica, atât să o asculte, cât și să o cânte. Astfel s-a născut excepția de la regulă: Steinway and Sons au primit o comandă specială de la guvernul american, cu accent pe specială. Comanda a constat în producția de pianine construite special pentru soldații activi. O pianină, în limba engleză, se numește vertical piano. E mai mic și, evident, nu are o acustică la fel de bună cât are un pian întreg. Așa că, Steinway and Sons s-au apucat și au produs peste 3000 de pianine și în același an în care au început, au și livrat primele Victory Vertical. Prima astfel de pianină a fost parașutată pe front în 1942. VIctory Vertical nu era doar o pianină normală, împachetată și parașutată. Era construită special cu gândul că va fi parașutată, deci au renunțat la picioarele lungi, care , evident, s-ar fi rupt. În aceeași direcție, instrumentul a fost vopsit în verdele specific armatei americane, tratat cu un clei special anti-ploșnițe și, în general, făcut să reziste oriunde ar fi nevoie. Pentru producția unei pianine Victory Vertical au fost folosite 10% din materialele folosite în mod normal pentru o pianină. Clapele nu mai erau din fildeș, ci dintr-un plastic solid. Corzile nu mai erau îmbrăcate în curpu, un metal important pentru producția de muniție, ci în fire de fier. Un astfel de obiect cântărea puțin peste 200 de kilograme și avea patru mânere, pentru a fi cărat de patru militari.
Pentru trupele americane detașate pe glob, Victory Vertical a picat foarte bine. Momentele de relaxare pe care și le ofereau soldații cu ajutorul pianinei reprezentau, aparent, și o reamintire a motivelor pentru care sunt acolo. Piesele pe care le cântau erau fie patriotice, fie le aminteau de iubitele lor care, sperau ei, îi așteptau acasă.
Un soldat a scris într-o scrisoare că “Acum două seri am primit o formă de divertisment atunci când un jeep care tracta o mică remorcă a ajuns în tabără. Remorca conținea un sistem de lumini și o pianină Steinway. Este mai mică și vopsită în verde, la fel ca jeepul. Ne-am distrat după mese, când ne-am adunat în jurul pianinei să cântăm. Am adormit zâmbind și până în ziua de azi mai fredonez din cântecele pe care le-am cântat.”
Mi s-a părut simpatică povestea aceasta cu pianina aruncată din cer. Mă face să mă gândesc la credință. Nu mă refer la credință religioasă, neapărat. Mă refer la orice fel de credință. Poate fi în propria persoană, în alta, într-o idee, poate fi credința că ceva bun se va întâmpla. Și atunci când manifestăm o credință, tindem să ne uităm în sus, așa cum făceau soldații atunci când primeau o pianină.