Review de film – Dolemite is my name

Dolemite is my name este un film grozav, cum se întâmplă mult prea rar să văd. Reușește să îmbine drama și comedia într-un mod iscusit, iar personajele sunt create ca să ții cu ele de cum le întâlnești.

Filmul este regizat de către Craig Brewer, omul din spatele altor producții renumite precum Hustle & Flow din 2005 sau Black Snake Moan cu Samuel L. Jackson din 2006. Cinematografia, adică modul în care este filmat totul, cade în mâinile lui Eric Steelberg. El a lucrat la titluri de asemenea foarte cunoscute precum The Front Runner (2018) cu Hugh Jackman, 500 days of Summer (2009), Up in the Air (2009) sau Juno (2007). Aparent, Brewer și Steelberg fac o echipă foarte bună, fiindcă rezultatul final în cazul nostru mi s-a părut extrem de bine pus la punct.

Pe lângă capul de afiș Eddie Murphy, de care sincer vă spun că îmi era dor de ani de zile să îl revăd în ceva nou, apar și alte nume grele precum Keegan-Michael Key, Mike Epps, Craig Robinson, Snoop Dogg sau Wesley Snipes. Toți fac o treaba excelentă, indiferent de gravitatea rolului pe care îl joacă. Mai ales Eddie Murphy care pur și simplu joacă fenomenal. De la scenele de comedie în stilul propriu care l-a făcut faimos, până la scenele de dramă în care fiecare mușchi de pe fața lui trădează o emoție bine premeditată.

Povestea filmului are loc în anii ’70 și îl suprinde pe personajul lui Eddie Murphy care nu mai este la anii săi de glorie. Are un trecut în care a încercat să își facă un nume în domeniul muzicii, dar nu a reușit. I s-au închis în nas uși peste uși, peste uși. Un motiv recurent în viața lui. Încă de mic copil, tatăl său îl făcea un ratat și îi spunea că nu va ajunge nimic. Cea mai admirabilă trăsătură a sa este întocmai că în pofida acestui fapt, niciodată nu s-a lăsat bătut și nu a acceptat că este doar un alt loser menit anonimatului. Ceva, ce pe mine m-a făcut să îl susțin și să îl apreciez.

După ce ni se prezintă că industria muzicală s-a dezis de el cu mulți ani în urmă, începe să scrie comedie în versuri pentru sesiuni de stand-up în barul în care era MC. După un succes răsunător în cartier, a înregistrat show-ul său și a încercat să îl difuzeze la radio. Bineînțeles că tiparul refuzului revine și aici. După ce reușește într-un sfârșit, i se năzărește că vrea să producă un film.

De aici nu cred că trebuie să elaborez ce urmează să se întâmple, fiindcă povestea nu se abate de la ce v-am povestit mai devreme. Ideea este că filmul are întipărit în el un mesaj frumos, unul care îți spune că dacă tu nu te strofoci să faci ceva să se întâmple, nimeni nu îți va înmâna asta degeaba. Cel puțin eu rezonez foarte bine cu acest mesaj.

Aș asemăna Dolemite is my name cu un Bowfinger mai matur. În cel din urmă, apare iar Eddie Murphy, dar cu Steve Martin în rolul principal. Chiar este unul dintre puținele filme care m-au făcut să râd cu voce tare, cap-coadă.

Ce vreau să spun este că filmul de pe Netflix merită văzut. Îmbinarea de dramă, comedie și actorie fac ca producția să nu îți irosească timpul.