Review de film – Black Mirror – Sezonul 5

Dacă ai dat click pe pagină, cu siguranță ești fan a seriei formidabile Black Mirror de pe Netflix. După cele patru sezoane și un film monumental, a venit și rândul celui de-al cincilea sezon, compus din trei episoade complet diferite, după cum am fost și obișnuiți. Dacă se ridică la înălțimea așteptărilor sau e în plină cădere, afli în rândurile de mai jos.

Primul episod dintre cele trei se numește Striking Vipers. Fanii seriei de jocuri video Street Fighter vor regăsi multe elemente recognoscibile. În Striking Vipers este vorba despre doi prieteni, foști colegi de facultate, care la un moment dat și-au văzut de viața proprie. Singurul moment în care se revăd este doar o dată pe an, la aniversarea unuia dintre ei. Sărbătoritul este protagonistul episodului. Acesta, împreună cu iubita sa din facultate s-au așezat la casa lor și chiar au făcut un copil împreună. În alte cuvinte vedem tipicul vis american, familia perfectă. De aici e doar normal ca lucrurile să degenereze.

Intriga apare la aniversarea soțului, când prietenul său din facultate îi face cadou un gadget futurist de realitate virtuală, laolaltă cu o versiune a unui joc video pe care ei îl jucau pe vremuri. De aici, povestea ia o întorsătură neașteptată și sacrul „familiei perfecte” începe să se transforme în profan. Pe lângă rutina cuplului căsătorit, acel joc video VR face ca totul să se ducă pe căi nebănuite.

Elementele șocante cu care am fost obișnuiți în sezoanele trecute sunt mult mai domoale aici și nu am văzut nimic care să mă dea pe spate. Ce am observat totuși, a fost trecerea de la efectul surpriză, la o poveste care pune accent pe elemente umane. Nu pot spune mai mult fără să dau spoilere, dar vă asigur că veți vedea și voi asta. Ca să fiu sincer, din întreg episodul, cel mai mult mi-a plăcut finalul. Nu pentru că am rămas stupefiat, nu pentru că a avut efecte vizuale ca în episodul inspirat din Star Trek, ci fiindcă a fost uman. Ce întâmplă în ultimele minute sunt rezultatul unei gândiri mature, bine împământate și a unei scrieri bune. În loc să se termine într-un „cliffhanger” și să nu ai o concluzie, am fost total de acord cu direcția în care a mers scenariul.

Episodul doi se cheamă Smithereens. Dacă sunteți fanii ai serialului Sherlock, îl puteți recunoaște pe personajul principal ca fiind Moriarty, nemesisul lui Sherlock. În acest episod, protagonistul este mai degrabă antagonistul poveștii. Laitmotivul din spate nu este ceva ce nu ați mai văzut în serial până acum.

Smithereen este o aplicație de social media care pare a fi echivalentul lui Twitter. Fiindcă vedem postări în aplicație în care textul este subiectul central și nu pozele, cum ar fi pe Instagram. Subiectul tratează faptul că social media ne desparte mai mult decât ne aproprie, un concept în care personal nu cred, dar aici nu vedem o idee la nivel de macrounivers, ci totul este sub microscop. În alte cuvinte, este vorba despre experiența protagonistului cu această aplicație care a dus totul într-o situație extremă.

Povestea ni-l arată pe un șofer de pseudo-Uber care într-o zi proastă ia ca ostatic un client oarecare. Ce aflăm ulterior este că antagonistul nostru are o motivație destul de serioasă pentru această răpire. Totul merge conform unui oarecare plan, dar lucrurile se înrăutățesc atunci când poliția este implicată, iar episodul se transformă într-un film scurt în care abia aștepți să afli cum s-a ajuns aici. Tensiunea din Smithereens este palpabilă, episodul foarte reușit și chiar îl pot numi preferatul meu din acest sezon. Din nou, urmează același tipar din Striking Vipers, în care scopul este povestea oamenilor, nu efectele speciale.

Ultimul și cel din urmă se numește Rachel, Jack și Ashley Too, în care o putem vedea pe Hannah Montana. Nu sună cunoscut? Ok, să mergem pe varianta Miley Cyrus. După cum puteți ghici, dacă joacă un megastar internațional a muzicii pop, șansele sunt destul de mari ca să fie vorba despre o reflexie din viața reală. Deci ați ghicit bine! În episodul acesta o vedem pe Miley care se joacă pe sine. Totul are loc în universul dark din Black Mirror, așa că nu vorbim despre „sunshine and rainbows”, adică despre lucruri roz-bombon.

Deși la suprafața carierei lui Miley totul pare cum am descris mai devreme, ce se află în spatele cortinei este destul de previzibil. La bază, faima și succesul ei se datorează unei alte persoane care are singurul scopul de a o exploata încontinuu, fără ca Miley să aibă vreo obiecție. Această antiteză între dorința de a crea, a fi înțeleasă și presiunea de a scoate pe bandă rulantă un produs nou vandabil, duce la o inevitabilă concluzie. Nimic deosebit din păcate, dar după cum am spus, dacă ați mai văzut filme de genul, veți ghici de la început cum stau treburile. Așadar, personajul lui Miley Cyrus intră în bucluc, iar împreună cu două adolescente și versiunea ei comercială de pseudo-Alexa de la Amazon vor încerca să repare lucrurile și să salveze ziua. Ceea ce mă duce la următoarele concluzii.

Acest episod mi-a plăcut cel mai puțin din întreaga serie. Nu fiindcă nu este bine compus, nu fiindcă duce lipsă de efecte speciale, nu fiindcă nu îmi place Miley Cyrus, ci fiindcă este atipic pentru un serial atât de unic și de formidabil. Când spun atipic mă refer că are multe lacune de rațiune. Cel puțin la final, este o scenă în care lipsurile de logică sunt extrem de evidente și vin în număr consecutiv. Și nu mă refer la intrigă sau la desfășurarea acțiunii. Ci la lucruri banale precum din viața de zi cu zi. Nu pot da exemple, dar în scenele de la final, puteți număra pe degete că multe lucruri nu au sens.

PÂNĂ LA URMĂ E BUN SAU BA?

Acestea fiind spuse, părerea mea despre acest sezon este că nu se ridică la înălțimea aștepărilor create de către cele patru sezoane anterioare, plus Bandersnatch. Pentru mine, tensiunea, misterul, genialitatea din spatele lor au crescut constant și nici un episod nu m-a dezamăgit, asta până acum. Toate din primele patru sezoane au fost spumoase, pline de ingeniozitate, mă ținea fiecare cu sufletul la gură. Și nu din cauză că erau mai multe efecte speciale sau că totul arăta mai spectaculos. Poveștile erau atât de neobișnuite și de originale. Asta a făcut acest serial celebru. Modul în care Black Mirror spune o poveste, laolaltă cu tema în sine.

Ca acum, la sezonul cinci să văd că da, ok, într-adevăr direcția regizorală se concentrează pe povestea umană a personajelor, și nu am nimic cu asta. Dar ceva lipsește! Nu am întâlnit nici un subiect provocator, poate în afară de cel din Striking Vipers, nu am văzut nimic ieșit atât de tare din comun, ori în alte cuvinte… nu am văzut aceeași intensitate din Black Mirror care m-a făcut să le spun tututor: ”OMFG DUDE! TREBUIE SĂ VEZI BLACK MIRROR! E GENIAL!”.

Nu mă înțelege greșit, nu îl vorbesc de rău, nu am nici o satisfacție să mă dau mare „critic” de filme. Nici nu mă consider astfel. Doar îmi exprim gândurile într-un mod onest. Ideea e, că tot ce încerc să transmit este faptul că sezonul cinci a fost bun pentru standardele oricărui alt serial, dar în ce privește liga elitistă Black Mirror, mă așteptam la ceva mai mult. Voi ce părere aveți? Bat câmpii, ori sunteți într-o oarecare măsură de acord cu ce am înșirat mai sus?