Pare pentru mulţi un truism faptul că americanii se pricep la făcut filme. Indiferent că vorbim despre animații, filme de groază, psihologice, comedii și așa mai departe, yankeii ăştia chiar sunt buni. Şi spun asta nu doar pentru că au armată cu muniţie de război pe teritoriul ţării noastre. Din contră. Ca să ne umflăm un pic în pene, am putea pretinde că o părticică din succesul american ni se datorează și nouă, europenilor. De ce? Pentru că Universal, MGM, Fox, Warner și Paramount, cele mai mari și mai importante studiori de film din lume, își au rădăcinile în estul Europei, prin fondatorii lor. Samuel Goldwyn, William Fox, Adolph Zukor, Louis B. Mayer, Harry, Albert, Samuel și Jack Warner sunt născuți cu toții într-un perimetru de mai puțin de 500 de kilometri pătrați din centrul și estul Europei.

Chiar și cu această legătură de sânge dintre Bătrânul Continent și Lumea Nouă, există diferențe majore între cinematografia europeană și cea americană. Și nu mă refer acum la bugete sau la actori, ci la stil în principal. În primul rând, filmele americane au mai multă acțiune și este deseori întâlnită tehnica cutting on action (tăieturi în mișcare). Filmele europene, în speciale cele franțuzești, au mai puțină acțiune, mai multă dramă, mai mult dialog și, de obicei, nu folosesc deloc tehnica tăierii cadrelor în mișcare.

În plus, filmele europene sunt adesea mai lente, se concentrează mai degrabă pe dialog decât pe acțiuni ample și abordează adesea teme din filosofie, artă plastică sau politică. Producţiile americane aproape că ignoră toate subiectele astea. Cinematografia europeană este frecvent influențată de expresionismul german și de noul val francez, în timp ce filmele de la Hollywood sunt puternic inspirate de stilul noir. Nuditatea și senzualitatea sunt folosite cu eleganţă de europeni, iar în special cinematografia franceză și suedeză le preferă ca temă artistică, în timp ce americanii trec fără jenă direct la sex şi la vulgaritate. Astea-s gusturile lor, n-avem ce le face. Până la urmă, bine că-s de partea noastră!

În fine, ideea este că există o diferență majoră între stilul american și cel european de film. Ca să sublinieze asta dincolo de orice dubiu, producătorii de peste Ocean au luat o sumedenie de filme europene şi le-au adaptat în stilul lor de la Hollywood. Multe au ieșit mai bune decât originalele, că doar na, banii vorbesc. Şi americanii au bugete, nu glumă. Altele, în schimb, ar putea fi trecute în Enciclopedia Cinematografică pe post de definiţii perfecte pentru fiasco. În acestă idee, m-am gândit să-ți prezint trei adaptări ale unor filme europene care au devenit sinonime cu chixul glorios.

Martyrs

Abonează-te la Cavaleria.ro pe Youtube

Sunt mare amator al filmelor horror, deci e musai să încep lista mea cu un reprezentat de seamă al genului. Martyrs este un horror francez apărut în 2008, scris și regizat de Pascal Laugier, un adept al noului val cinematografic din Hexagon. Filmul este greu de urmărit, chiar și pentru un iubitor al genului. Ingredientele obligatorii, adică sângele şi torturile inovative, sunt prezente, dar pelicula asta mi se pare reuşită mai ales din perspectiva terorii psihologice. Martyrs nu are nimic supranatural, chiar dacă uneori ar putea lăsa această impresie. El abundă numai de violență și de mister care să te țină lipit de ecran până la final. Unele scene de violenţă ar putea fi catalogate drept gratuite, creaţia unui regizor bolnav care vrea doar să şocheze. Eu cred, din contră, că ideea lor a fost să creeze tensiune, să lege spectatorul de personajul principal, să provoace empatie vis-à-vis de situația prin care acesta trece, ca o pregătire pentru finalul ce te izbeşte direct în piept.  

Scenariul este împărțit pe două planuri. Unul este reprezentat de o societate care recrutează martiri. Pe planul al doilea îi regăsim pe cei care experimentează suferințe incredibile ce invariabil conduc la moarte. Chinurile au însă scopul de a-i ajuta pe martiri să treacă de limitele fizicului și de a atinge iluminarea. Actele de martiriu din viaţa obişnuită se petrec prea rar pentru a putea fi examinate, aşa că societatea aia secretă şi-a propus să studieze mucenicia pe temeiuri ştiinţifice. Poate-poate o să afle ce se ascunde dincolo de actul de martiziare, adică momentul de dinaintea morții, când ei considerau că victima atinge iluminarea absolută. O bună parte din film constă în scene dure, de tortură şi bătăi sistematice, descrise explicit, însă finalul este adevăratul şoc, motiv pentru care filmul merită privit până la capăt. Ca orice horror european de la ora actuală, este crud, rece, visceral și aparent nejustificat. Martyrs nu este o capodoperă, însă este o combinație bună între horror și psihologic și mi se pare un exemplu elocvent al faptului că americanii nu înțeleg prea bine arta cinematografică europeană. Iar atunci când vine vorba de adaptări, o cam dau în bară.

Regizorul Pascal Laugier reușeşte să obțină emoții reale și neobișnuit de puternice între personaj și privitor, dincolo de scenele violente cu un puternic impact. Iar varianta americană din 2016 taman aici eşuează lamentabil. Așa cum spuneam, scenariștii și regizorii de la Hollywood se axează mai mult pe acțiune decât pe esență, pe partea psihologică. Din cauza asta, le-a ieşit un film horror sec, grotesc fără pic de personalitate. Așa că eu vă recomand varianta originală.

The Loft

Abonează-te la Cavaleria.ro pe Youtube

Următorul eșec de remake american este The Loft. Film psihologic belgian apărut în 2008, el a mai fost turnat o dată şi de olandezi în 2010, iar pe mâna americanilor a încăput în 2015. Același film, aceeași acțiune, același regizor. S-au schimbat doar limba, actorii şi decorurile. Cine s-ar aştepta să dai greş, în condiţiile astea? Şi totuşi, uite că se poate, iar prezența regizorului Erik Van Looy în echipă n-a fost suficientă ca să garanteze succesul.

Pe scurt, acțiunea filmului se prezintă cam așa. Cinci bărbați însurați închiriază împreună un loft în centrul orașului cu scopul de a-l transforma în hogeac al plăcerilor interzise și al fanteziilor. Cine nu i-ar înţelege? Pe unii, chiar şi nevestele. Toate plăcerile vinovate însă dispar și fanteziile se transformă în coșmar, atunci când aventurierii descoperă cadavrul unei femei în apartament și își dau seama că unul dintre ei este cu certitudine implicat în acea crimă.

În varianta originală, acțiunea și actorii merg blană, iar vizionarea oferă o experiență completă, una demnă de un thriller psihologic respectabil. Suspans, schimbări neașteptate de situație și, mai ales, nimic previzibil. Actorii sunt foarte bine aleși, fiecare reprezintă câte o tipologie de bărbat, conturată foarte bine. În schimb, varianta din laboratoarele hollywoodiene nu prea reuşeşte să lege componentele atât de bine. Wentworth Miller, pe care toată lumea îl știe din „Prison Beak”, este de-a dreptul jalnic, mereu bosumflat, de parcă nu a primit ce cadou voia de ziua lui, face grimase forțate și nu te convinge de autenticitatea trăirilor. Dintre cei cinci actori principali, doar Matthias Scoenaerts a intrat bine în pielea personajului recalcitrant şi obsesiv, rol ce i se potrivește foarte bine.

Acțiunea filmului rulează în mod haotic, între prezent și trecut, între camera de interogatoriu și loftul în care s-a petrecut crima, înapoi la interogatoriu și tot așa. Plimbarea asta haotică îţi bagă mintea în ceaţă şi nu te poţi concentra pe misterul pe care vor să-l elucideze.

Din punctul meu de vedere, acest film pierde mult în comparație cu originalul, din cauza personajelor care nu sunt suficient de bine conturate, a dialogurilor banale, a intrigii lipsite de suspans. Nimic nu creează în spectator dorința de-a vedea deznodământul. În concluzie, The Loft în varianta americană este un alt exemplu de film nou care nu fac deloc cinste sursei originale.

Death Note

Abonează-te la Cavaleria.ro pe Youtube

Pe lista eșecurilor indiscutabile ale producătorilor aș mai include și adaptarea cinematică a unei serii manga. De altfel, există o întreagă pleiadă de adaptări după originale manga şi pe toate le uneşte faptul că sunt, cu rare excepţii, considerate niște chixuri lamentabile. Nu știu clar dacă pentru percepţia lor ca eşecuri este de vină fanatismul iubitorilor de animații japoneze ori dacă variantele cinematice sunt incapabile să cuprindă să cuprindă esența completă a poveștii. Sau, mai ştii, unii ar zice că de vină sunt americanii, care pur şi simplu nu se pricep la adaptări. Oricum, una dintre primele greșeli pe care o fac yankeii este aceea de-a comprima o poveste cât un sezon dintr-o serie animată într-un film chinuit de 90-100 de minute.

Cel mai recent eșesc în materie de adaptări nefericite este filmul Death Note. Ca să-ți faci o idee cam cât de prost a fost primit de fani, îți spun că pe Imdb are un scor de numai 4,6 din 10.

Seria originală este creată de Tsugumi Ohba și Takeshi Obata și gravitează în jurul unui elev de liceu care descoperă un carnet cu puteri supranaturale. Repejor, tânărul îşi dă seama că blocnotesul magic îi oferă abilitatea de-a omorî pe oricine vrea. Trebuie doar să scrie numele victimei în carneţelul vrăjit şi gata, aliluiia! Înarmat cu asemenea putere, adolescentul se apucă de ceea ce probabil că ne-am apuca toţi să facem, în situaţia dată: încearcă să devină stăpânul lumii.

Seria a fost adaptată în filme (live-action) ce apoi au fost lansate în Japonia pe 17 iunie 2006, respectiv pe 3 noiembrie 2006. Tot din ea a mai fost realizată și o serie anime, difuzată în Japonia din 3 octombrie 2006 până pe 26 iunie 2007. Te dor ochii de la cifre? Stai să vezi pelicula! În 2017 a venit rândul americanilor să toarne un film în care personajul principal să fie Light Turner cu al său carnețel letal. Din păcate, popularitatea anterioară a poveștii nu a fost suficientă pentru a-i aduce succes şi serialului. Din contră, producţia a atras chiar o grămadă de critici.

Există o listă întreagă de motive pentru care fanii benzilor desenate și ai animațiilor n-au primit cu entuziasm serialul marca Netflix. În primul rând stă discrepanţa cât Marele Canion dintre povestea originală, cu intrigile ei, şi ce-au mâzgălit scenariştii americani de film. E cu totul altceva. Micile detalii savuroase, care fanilor le plac foarte mult, au fost ori ignorate ori modificate de nu le mai recunoştea nimeni.

Diferențe apar încă de la început, când în film carnețelul morții apare în mod întâmplător, de nicăieri şi fără motiv aparent. Animația, în schimb, ne prezintă în detaliu istoria și motivul pentru care acel aide-mémoire mortal ajunge pe pământ. Diferențele apar pe tot parcursul serialului, personajele și acțiunea sunt construite în mod radical diferit, iar asta nu le-a plăcut deloc fanilor hardcore ai originalului. În seria animată, accentul cade mai mult pe o investigație profundă, pe Light și pe strategiile acestuia de a-şi trece duşmanii la condica morţii. În film, protagonistul uită repede ce putere posedă, face saltul de la statutul ciudatului singuratic la gloria de a fi într-o relaţie cu cea mai populară tipă din regiune, în vreme ce pe plan secund se derulează tumultuos o luptă între erou şi taică-su, cu care e într-un raport de “frenemies” pe viaţă. Per total, filmul este un dezastru fără drept de apel, atât din punctul de vedere al fanilor variantei originale, cât și din prisma cuiva care vede pentru prima oară serialul.

Concluzie

Așa cum spuneam, americanii se pricep la făcut filme, dar şi când o zbârcesc, o fac la modul răsunător. Adaptările sunt probabil gherla lor predilectă. Eu am deschis masa cu astea trei pentru că le-am văzut şi vorbesc în cunoștință de cauză. Spune-mi însă şi tu, într-un comentariu, ce producţie a laboratoarelor de la Hollywood ţi se pare nedemnă de a rula pe marele ecran. Pentru inspiraţie, îţi sugerez să compari Solaris din 1972, în regia marelui Andrei Tarkovski, şi Solaris din 2002, cu George Clooney în rolul principal.

You Might Also Like

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *