Cinci bărbaţi care au devenit proverbe și legende

Când faci ore suplimentare cu nemiluita, spui că ai muncit “ca Berilă”. Când dai peste o vechitură prăfuită sau peste un obicei aproape uitat, spui că-s “din vremea lui Pazvante Chiorul”. Aceste nume încărcate acum fiecare cu câte o semnificaţie le aparţin unor tipi despre care e posibil ca tu să nu ai habar. Oamenii ăia însă au trăit şi care s-au remarcat prin diverse fapte, isprăvi care le-au dat mai întâi renumele, iar apoi i-au aruncat în creuzetul înţelepciunii noastre populare. Am ales cinci dintre cele mai frecvente ca să-ţi spun povestea lor.

Osman Pazvantoglu, tâlharul de pe vremea lui Pazvante

Pazvante Chiorul, cel devenit sinonim cu “hăul şi pârăul”, se numea în buletin Osman Pazvantoglu. În fine, acum două secole, când Pazvante abia se năştea, nu existau buletine de identitate, dar nici nu puteam spune a fost botezat aşa, pentru că pruncul Pazvantoglu a venit pe lume într-o familie de musulmani. Aşadar, Pazvante s-a născut în iarna anului 1785, într-un sătuc din Bosnia de azi. Rămas fără tată de la o vârstă foarte fragedă, vlăstarul mahomedan a fost educat de bunicul său, într-un spirit pe cât de militar, pe atât de balcanic. Prin grija bunicului său rămas anonim, micul spartan cu șalvari pune pentru prima dată mâna pe o armă. Odată ajuns la maturitate, tânărul Pazvante încă deţinător de ambii ochi a decis că vrea să urmeze o carieră de militar și de infractor.

A început ca mercenar în slujba domnitorului muntean Nicolae Mavrogheni, pe care, după obiceiul vremii, repejor îl și trădează. Prins și cu perspectiva de a da ochii cu un călău profesionist, Pazvantoglu este salvat de către poetul revoluționar grec Rigas Feraios. Ulterior, setos de răzbunare și de parale, Osman strânge o armată de mercenari și se răscoală împotriva stăpânirii otomane a sultanului Selim al III-lea. Cu oastea lui de lefegii, Pazvantoglu a creat un ”stat” separatist cu capitala la Vidin. Teritoriul aflat sub stăpânirea lui Osman Pazvantoglu se întindea de la Dunăre până la Munții Balcani și de la Belgrad până la Varna. În 1799, sultanul îl iartă pe Osman și, ca bonus, îl unge pașă de Vidin.

Slujba la stat nu-l potolește pe Pazvante, care începe o campanie sistematică de de jaf în Țara Românească. Timp de șapte ani, Osman Pazvantoglu a ținut sub teroare Muntenia și Oltenia, de unde căuta probabil să-și recupereze investiția în peșcheșuri către Înalta Poartă. Pazvante a atacat Oltenia şi Bucureştiul cu precădere, iar la 1800 a pus foc Craiovei, unde au mai rămas în picioare 300 de clădiri din şapte mii. Tot cam în vremea aia, în urma unei bătălii purtate contra lui Iancu Jianu, Osman a ieşit lipsă pe inventar cu un ochi. A pierdut un felinar, dar a căpătat o poreclă ce avea să dăinuiască peste veacuri: Pazvante Chiorul. Pașa cu renume infam a murit în 1807, iar sursele vremii spun că i-a făcut felul propriul său doctor, care era și agent dublu pentru serviciile secrete ale sultanului. Cu alte cuvinte, a fost mazilit, ca pe vremea lui Pazvante.

Berilă și intoleranța la gluten

Folosim adesea expresia ”Muncesc ca Berilă”, fără să știm că îl evocăm, la fiecare strigare, pe unul dintre cei mai de temut ucigași ai României veacului trecut. Iancu Berilă s-a remarcat în epoca sa printr-o serie de crime, cărora le-au căzut victime 20 de brutari. Asasinatele marca Berilă au fost comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Această pasiune criminală, pe care doar el și-o putea explica, i-a asigurat lui Berilă supranumele de ”Ucigașul Brutarilor”. Nimeni n-a știut de ce îi mătrășea doar pe făcătorii de pâine. Probabil avea intoleranță la gluten. Ori avea o problemă cu carbohidrații. Sau, cel mai sigur, îi plăceau banii, care niciodată nu lipseau din casieria brutarilor, chiar și pe timp de război.

După ce a rămas cu un pluton de brutari pe conștiință, Berilă a fost prins și condamnat la aproape 200 de ani de muncă silnică. A reușit să evadeze după o vreme, apoi a fost prins din nou, în 1947, exact când se pregătea să mai facă o victimă. Culmea, după evadare Berilă se angajase ca ucenic de brutar, cu gândul să-și omoare propriul sensei. Odată înhățat din nou de poliție, Berilă a mai primit încă 100 de ani de muncă silnică, pe lângă celelalte două secole de osândă deja puse la palmares. Cu alte cuvinte, i-au dat ca lui Berilă, iar de atunci Berilă a stat la pușcărie ca Berilă.

După gratii s-a și stins din viață, însă reputația și legenda lui Berilă au rămas în continuare în folclorul ocnașilor. Cei mai mulți dintre ei au ieșit la un moment dat din pârnaie și au perpetuat expresia printre românii fără cazier, generații la rând, iar așa probabil că vorba a ajuns și la urechile tale. În armată, pe vremea când ostașii în termen încă erau luați cu arcanul și trimiși să facă târâș pe coate în acordurile formației Albatros, expresia „a băga armată ca Berilă” însemna că nefericitul are de efectuat stagiul complet. Spre deosebire de militarii cu studii superioare, care aveau termen redus. La marina militară, de pildă, un stagiu complet de militar în termen însemna să stai doi ani cu arma în mână. Azi, printre corporatiști și studenți, expresia „ca Berilă” denumește o muncă asiduă, aproape de neîndeplinit.

Terente, hoț de sentimente

O expresie celebră legată de Terente, dar pe care buna educație ne împiedică să o reproducem direct, ține taman de capacitatea lui legendară de a se reproduce. Probabil că o știi deja sau măcar o poți intui. Dacă nu, dă-i un Google. S-au scris versuri pe și despre mădularul de dimensiuni epice al lui Terente. Pe numele său adevărat Ștefan Vasali, Terente s-a născut în 1895 sau 1896 – depinde de surse – în satul tulcean Carcaliu. Clară este însă data decesului, 4 iunie 1927, când autoritățile au reușit să îl captureze prin metoda oarecum drastică a împușcării. Până atunci, însă, Terente a făcut destule.

Viața banală de dunărean oarecare a lui Ștefan Vasali avea să se schimbe radical după vârsta de 20 de ani. Meritul îl poartă două relații amoroase eșuate în lacrimi și moarte. Prima are toate caracteristicile unei tragedii antice: imediat după ce luptase în Primul Război Mondial, cel ce avea să devină Terente își află soția și doi dintre cei patru copii pe lista de victime ale unei epidemii de ciumă. Ceilalți doi copii supraviețuitori au pierit apoi înecați în Dunăre, după ce au căzut de pe șlepul condus chiar de tatăl lor. Cu acest prilej, Terente s-a lepădat de Dumnezeu și a apucat-o pe calea pierzaniei, în tentativa de a-și îneca amarul în alcool.

La vârsta de 24 de ani, Terente încearcă să-și refacă viața alături de o altă femeie, pe care însă o prinde în flagrant amoros cu alt bărbat. Orbit de furie, și-a înjunghiat logodnica infidelă și a ajuns, pentru prima oară, după gratii. A reușit să evadeze după câteva zile și s-a ascuns în Balta Brăilei. Acolo, și-a racolat câțiva amici nelegiuți și a început să jefuiască. La început, presa îl adora ca pe un Robin Hood al Deltei. Femeile, în special, erau fascinate de poveștile amoroase care circulau în jurul lui Terente, hoț cu reputație de haiduc și de amant spectaculos. Din gură-n gură s-a răspândit printre doamne și vestea despre dotările mai mult decât respectabile ale lui Terente – 22 de centimetri în erecție. Iar această charismă de Titus Steel al secolului XX se spune că a aliniat la ușa tâlharului gentilom zeci de femei dornice de plăceri trupești. Una dintre cuceririle sale se numea Didina și era nevastă de polițist.

Baza de fani a lui Terente începe să scadă drastic din 1924, când tâlharul se apucă să atace și oamenii de rând. Iese la drumul mare, ucide, atacă familii şi răpeşte fete pe care le ţine ostatice. Cu jandarmii pe urma lui, banditul căzut în dizgrația poporului dispare din țară și se ascunde pentru trei ani în Bulgaria. În primăvara anului 1927 se întoarce la Carcaliu, unde continuă cu nelegiuirile – violează printre altele preoteasa și fata popii din sat. Se lepădase de Dumnezeu, ai uitat? Avea o problemă, deci, și cu agentul lui de vânzări.

De aici i s-a tras și sfârșitul, pentru că în iunie același an Ștefan Vasali a fost depistat, apoi urmărit și împușcat. Ulterior, Terente a fost purtat în agonie prin satul natal pe care l-a terorizat, până când și-a dat duhul. Legenda mădularului XXL din dotarea lui Terente căpăta însă și mai mult contur cu această ocazie, după ce doctorița Maria Zaharescu, din Brăila, a detașat chirurgical de pe cadavru capul și penisul. Nu mică i-a fost uimirea doamnei doctor să constate că ștromeleagul lui Terente măsura 22 de centimetri. Tot ea a remarcat cu stupoare că pe membrul viril al criminalului încăpuse un tatuaj cu ditai fraza ”F&%*t bine și apăsat la cioc” – să ne scuzați… Penisul lui Terente a petrecut următorii 82 de ani într-un borcan cu formol la muzeul I.M.L. București. În 2009, degradat în ultimul hal, celebrul membru a fost trecut la lada de gunoi a istoriei.

Gogea Mitu, o gogeamite de legendă

Când îl vezi pe unul care nu se mai termină de lung, probabil că imediat îi cataloghezi drept o ”Gogeamite de om”. Ghiță Mureșan, de pildă. Sau, dacă ai peste doi metri înălțime și ai auzit că ți-se spune așa, dă-mi voie să-ți explic de unde vine această expresie. Deținătorul original al acestui nume a avut o poveste scurtă și tristă – în contrast cu lungimea sa excepțională.

Gogea Mitu a fost un sportiv român care s-a născut în 14 iulie 1914. A trăit doar 22 de ani, timp suficient să doboare un record mondial și unul național. Și-a început cariera într-un circ, de unde a intrat în lumea boxului profesionist. Antrenat de Umberto Lancia, Gogea Mitu a luptat în scurta sa carieră de pugilist în numai două meciuri, pe care le-a câștigat prin knock-out. Chiar când era pe punctul să atingă adevărata faimă, moartea i-a retezat lui Gogea Mitu avântul.

Sportivul tocmai se pregătea să plece în Statele Unite ale Americii pentru a-și urma succesul, însă o decizie aparent banală i s-a dovedit fatală. Gogea Mitu a luat un tren de la Paris la București, iar pe drum a deschis geamul ca să se răcorească. Uriașul sportiv a răcit, iar până acasă boala i s-a agravat. La destinație, medicii i-au pus diagnosticul: o tuberculoză mai veche, agravată de pneumonia luată pe drum. Nimeni nu l-a mai putut ajuta, iar gigantul a închis ochii definitiv pe 22 iunie 1936. La vremea sa, a deținut recordul pentru cel mai înalt boxer și pentru cel mai înalt sportiv român. Gogea Mitu măsura 2,36 metri și cântărea 146 de kilograme, iar de la aceste caracteristici fizice i-a venit supranumele de ”Goliat din România”.

Peneș Curcanul, eroul din Vaslui

Iată un nume care azi te trimite cu gândul la la salam, cârnați, ciorbă sau aripioare de curcan. Până acum un sfert de veac, însă, oricine făcuse opt clase știa că Peneș Curcanul este un erou național, un militar legendar care a luptat pentru independența și pentru unitatea României. Pe bune, nu gargară. Ostașului de carieră îi spunea în acte Constantin Țurcanu și s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui. Era singur la părinți, în ciuda obiceiurilor din acea vreme, când în medie fiecare familie avea câte cinci copii.  

În 1877, Constantin Țurcanu s-a înrolat în Regimentul 13 Dorobanți, unde a primit repede gradul de caporal. Căprar, cum se zicea pe atunci. Dorobanții erau celebri, printre altele, pentru un ornament în formă de pană, afișat la loc de cinste, pe cușma regulamentară ce făcea parte din uniformă. D-aia în popor li se mai zicea „curcani”. Dar să revenim la Constantin Țurcanu al nostru și la promovarea sa în grad, care a picat la țanc. În 1877, tânăra țară numită România a intrat în Războiul de Independență, alături de Imperiul Țarist, împotriva Imperiului Otoman. Caporalul Țurcanu a luat cu asalt Plevna și Grivița, pe teritoriul Bulgariei de azi, într-o bătălie ce avea să-i trimită în mormânt pe 900 dintre cei 1.200 de camarazi alături de care plecase din Vaslui.

Rănit și evacuat în țară ca să se înzdrăvenească, Țurcanu dă ochii pe patul de spital cu bardul de la Mircești, poetul Vasile Alecsandri, iar părintele literaturii române moderne este impresionat de poveștile oșteanului rănit. Și astfel omul Constantin Țurcanu devine Peneș Curcanul, eroul poeziei cu același nume, publicată în volumul „Ostașii noștri”, publicat în 1878. Anul în care, de altfel, România iese învingătoare din conflagrație, capătă independența față de Înalta Poartă și se alege și cu Dobrogea. Însă cătana de legendă nu s-a culcat pe urechea faimei și nici nu s-a apucat de pozat prin tabloide. La vârsta de 59 de ani, adică în 1913, Peneș Curcanul s-a înrolat ca voluntar și a pornit în misiune spre Bulgaria. Dacă n-ai fost atent la ora de istorie, intervenția României în acel război a fost decisivă, iar bulgarii au capitulat repejor. Mulțumim, Peneș!

Cheful de acțiune nu l-a părăsit nici trei ani mai târziu, când eroul Peneș Curcanul a plecat din nou pe front, în Primul Război Mondial. Și tot nu s-a potolit. În 1919, Peneș Curcanul a luat arma în mână și a participat la campania română din Ungaria – aia în care trupele noastre au ocupat Budapesta și au arborat pe parlamentul maghiar celebra opincă românească – ispravă atribuită căprarului Bivolaru, vânător de la Mehedinți, și sergentului Iordan, superiorul său. Veteranul Peneș Curcanu avea deja 65 de ani, adică vârsta de pensionare din zilele noastre. După această a patra și ultimă misiune, Peneș Curcanul a trăit o viață relativ liniștită la Vaslui, unde a murit în 15 noiembrie 1932. Memorialul eroilor vasluieni căzuți în Războiul de Independență îi adăpostește osemintele și îi poartă numele.