Cum să devii un bucureștean toxic

E complicată existența într-o metropolă unde „viața e greu și lumea e hoți”, dar pentru aproape trei milioane de români nu prea e cale de întors. Este vorba despre locuitorii Capitalei, fie că s-au născut și au crescut cu mândrie nedisimulată „pă asfalt”, fie că au fost purtați de talent și de carieră în interiorul aglomerat, prăfuit și complet lipsit de politețe al celebrei Șosele de Centură a Bucureștiului.

”Bucureșteni”

Să le spunem tuturor „bucureșteni”, deși unii dintre nativii perimetrului pomenit mai sus ar obiecta vehement să împartă acest onorabil titlu cu toți moldovenii, oltenii și ardelenii veniți cu chirie prin Capitală. Îi unește însă pe toți participarea fără rețineri la corul de lamentări pasionale, la limita revoltei, atunci când realizează în ce mediu ostil sunt siliți să trăiască, să lucreze și să-și crească odraslele. Puțini totuși au tăria să înțeleagă că parte a problemei sunt și ei, așa că am întocmit o listă cu arhetipuri de bucureșteni toxici, în speranța că unii se vor recunoaște și că poate își vor tempera aportul de necivilizație.

În centrul atenției cred eu că se află cetățeanul mereu îndreptățit. Categoria asta cunoaște mai multe subramuri, în funcție de contextul în care fiecare individ operează.

  • Îndreptățitul cu mașină. Mereu nemulțumit de aglomerație și de lentoarea letargică a traficului din Capitală, consideră claxonul cel mai important element al autoturismului de care, oricum, nu se dezlipește nici când are de trecut strada până la chioșcul de pâine. Ocazional înjură, coboară geamul, face gesturi obscene, ba chiar se dă jos de la volan ca să-și pledeze cauza cu pumnii. Izvorul nemulțumirilor sale sunt mereu ceilalți, pe care-i percepe drept niște obstacole așezate ilicit în calea sa. El fiind singurul om aflat în mod legitim pe drumul public. Refuză cu obstinație să admită că și el face parte din aglomerația la a cărei existență contribuie de fiecare dată când alege mașina în locul metroului, a bicicletei sau a mersului pe jos. Părerea mea? E pierdut pentru societate. Poate fi salvat doar prin eutanasiere.
  • Îndreptățitul cu parcare la purtător. Este doar un alt avatar al cetățeanului de mai sus, cu mica distincție că primul are mereu de mers undeva și tu îl încurci, iar cel de-al doilea are de stat undeva și nu-i pasă pe cine încurcă. O lasă pe avarii oriunde i se pune pe chelie, chiar pe o șosea cu o singură bandă și în special în fața intrării într-o parcare cu plată. Șansele să-l prinzi într-o asemenea clădire blestemată, apropo, scad direct proporțional cu prețul mașinii sale. El își lasă la bloc mașina lipită de ușa de la intrare, pentru că acolo are el treabă, nu-i poți cere să meargă 50 de metri pe jos tocmai de la colț, unde i-a făcut primarul parcare.
  • Îndreptățitul cu motor. Contrar legendelor urbane, eu nu cred că meriți elogii speciale doar pentru că te-ai suit pe o motocicletă. E doar un mijloc de locomoție, circulă deci cu grijă și respectă legea. Dacă turezi cilindrul ăla până la 100 de decibeli pe la trei dimineața sub geamul clasei muncitoare, sigur n-o să câștigi respectul nimănui. E cocălărie, amice. Iar strecuratul printre mașini oprite la semafor nu e doar periculos, este și ilegal. Și, dacă ți se pare că ești descurcăreț, adu-ți aminte de amicii tăi care au pățit-o, săracii, și de cât au pătimit la spital.
  • Îndreptățitul cu copil. Să reproduci specia umană nu e mare filosofie și cu siguranță nu ai nevoie de un doctorat ca să-ți iasă. Orice analfabet se descurcă. Mai grav e că se pot înmulți și neamurile proaste. Iar un neam prost cu un copil pe inventar o să vrea, asemenea faraonilor, ca muritorii să se prosterneze și să lipească fruntea de pământ atunci când el/ea defilează cu rodul unei iubiri neprotejate în cărucior. Se ascund în spatele landoului asemenea infanteriștilor în urma unui vehicul blindat, izbesc, împing și dau la o parte fără avertisment pe oricine. Femei, bătrâni sau copii. Ai altora, că ăia nu contează. Cu un copil în mașină, toate codurile rutiere se abrogă de drept pentru ei. Sărmanul copil este folosit ca temei și justificare pentru mitocănia părinților sau chiar pentru niște eventuale mici atrocități. Dacă vă prinde Apocalipsa prin București, încercați să nu ajungeți la mâna lor.
  • Îndreptățitul care vrea în față. Dacă nu știi cum arată disperarea absolută, privește chipul unui bucureștean care vrea să taie coada și care realizează că nu poate. Pieton, biciclist sau șofer, nu are importanță. La coadă în supermarket îi recunoști repede: aleargă cu sacoșa ca să se pună la rând în fața ta sau chiar în fața tuturor. Cu o bere și o pungă de chipsuri în coș, mereu o să întrebe dacă nu-i lași primii la casă, pentru că se grăbesc și au produse puține.

Am ales să încep cu mijloacele de locomoție, pentru că în București există o mașină la doi oameni. Și aici vorbim numai de autoturisme înmatriculate în Capitală, alea care au plăcuțe cu B. Ar fi însă nedrept să-i excludem din această listă pe următorii:

  • Milostivii – ei sunt cei care îi omenesc pe cerșetorii aciuați la blocul unde, de exemplu, locuiesc eu. Am la scară vreo patru consumatori de heroină care trândăvesc pe caldarâm și se vaită că mor de foame, cu mâna întinsă la trecători. Din cauza lor, stau cu groază când sunt plecat în deplasare, iar iubita mea se lungește până târziu la birou. Mărinimoșii trecători mi-au transformat scara blocului într-un vad bun de pomene, unul în absența căruia probabil cerșetorii s-ar căra în altă parte.
  • Gospodarii. Posesori de bormașină cumpărată de la teleshopping, ei țin să descopere tainele bricolajului în special sâmbăta și duminica dimineață, începând cu orele 07:00 AM. Gospodarii nocturni, de asemenea, sunt membrii unei alte secte, care le permite să dea găuri în pereți doar după orele 22:00, în special de luni până vineri.
  • Comunicatorii. Adică ăia care vor să te facă părtaș la orice discuție a lor, mai ales la cele telefonice. Îi recunoști prin tendința de a urla oricând poartă o conversație cu cineva, mai ales într-un loc public, iar volumul vocii lor crește în raport direct cu numărul detaliilor despre viața intimă abordate.
  • Melomanii. Au descoperit muzica și s-au lansat într-un apostolat pe note, ca să propăvăduiască adevărata cale. Contează mai puțin că e manea, pop coreean sau ceva de la Smiley, important e ca sunetul lor preferat să iasă din niște boxe către cât mai mulți neinițiați. Telefon, tabletă, difuzoare de mașină, sistem audio de apartament – fiecare cu ce are.
  • Rasa superioară. O recunoașteți după greața pe care o afișează atunci când exponenții ei vorbesc despre moldoveni – cuvânt folosit de ei ca înjurătură – sau despre „țărani” în general, adică despre oricine n-are ambii părinți cu buletin de București. Tot ce e dincolo de Șoseaua de Centură se cheamă „la țară”. De la ei, poți afla cum toate moldovencele-s curve, toți moldovenii sunt bețivani leneși pe ajutor social, ardelenii sunt înceți, unguroaicele-s pocnitori, iar oltenii de-a dreptul proști. În special ăia din Caracal. Practic, la ei nu există o zonă folclorică neasociată cu vreun defect fatal. Mai puțin, evident, Bucureștiul.

Departe de mine gândul să mă dau vreun urs moralist. Știu bine că am și eu păcatele mele, iar aici chiar nu mă refer la originile vasluiene, de care mă simt foarte mândru, după un deceniu și jumătate prin București. Sunt convins că am avut și eu o contribuție la îngrămădeala de aici, însă tot încerc să le fac celorlalți – și mie – viața mai ușoară. De exemplu, de vreun an și jumătate, scot mașina din parcare doar dacă am ceva greu de cărat sau dacă mă duc în vacanță. În rest, talpă și metrou!

Atunci când plec prin țară, da, răsuflu ușurat să las în urmă atâta agitație, însă la întoarcere îmi crește inima imediat cum văd în depărtare luminile metropolei ce pentru mine înseamnă acum acasă, adică Bucureștiul. Un oraș care, zic eu, ar trebui să ne unească, nu să ne dezbine, că doar de-aia l-au ales strămoșii noștri să ne fie capitală. Vorba mamei, cum îl ținem, așa o să-l avem.