La muncă, bă!

În 2016, în timp ce filmam alături de colegul Răzvan în pasajul Latin, aud o voce de femeie urlând după mine: “Treci la muncă, bă! Lasă filmatul!”. Mă întorc năuc să văd ce intelectual am insultat cu camera mea și constat consternat că vocea îi aparține unei indignate reprezentante de bază a societății românești, o plătitoare de taxe și impozite, care nu trăiește pe spinarea noastră, a cetățenilor de rând. Glumesc. Era o cerșetoare. Cred că făcuse întindere la mâna și simțea nevoia să se răzbune pe cineva care taie frunze la câini, ca noi. Doi oameni simpli care, în loc să stea alături de ea, la muncă, sau să facă șuruburi și rulmenți la fabrică, o ard hipsterește prin oraș ca să filmeze cai verzi pe pereți.

Nu-i prima dată când mă lovesc de o astfel de mentalitate, că activitatea mea de bază – sunt jurnalist – nu e o meserie în sine. E o pasiune, un hobby pentru care nu ar trebui să fac studii sau să fiu plătit. Altfel spus, sunt un milionar excentric care filmează în timpul liber. Cum altfel să explic niște oferte pe care mi-e și rușine să spun că le-am primit? Mă crucesc și azi, ateu cum sunt, că există atâta tupeu sau lipsă de respect față de o profesie. Mai exact, ăia care mă căutaseră pentru că aveau nevoie de serviciile mele s-ar fi așteptat să spun “săr-mâna, boss” fără să cer un leu. Mi-a aduc aminte că, acum câțiva ani, un important individ, cu brațele înfundate masiv în sacul cu fonduri europene, mi-a propus să-i filmez nu știu ce eveniment. Când i-am spus cât îl costă mi-a spus șocat: “Păi, dacă era pe bani, știam unde să mă duc”. Exact același răspuns l-am primit și de la patronul unei case de producție când am dorit să-i trimit devizul pentru echipamentele mele, folosite pentru a filma o emisiune.

Recunosc! Este adevărat. Oamenii ca mine, freelanceri în diferite domenii de activitate care nu implică șuruburi, șmenuri pe bani europeni, autostrăzi pe hârtie sau tone de grâu, nu muncesc pe bani, ci pe zâmbete. Cu ele îmi plătesc chiria și întreținerea în fiecare lună. Când cei de la Vodafone îmi trimit factura, eu le trimit în cont, în fiecare lună, un smiley. Și ei sunt foarte mulțumiți. Aș vrea eu să fie așa, dar tristul adevăr e că lucrez pe bani. Și fotograful pe care îl vrei la nuntă sau doar să-ți facă câteva poze în rochița cea nouă pe vârf de munte tot pe bani muncește. Și creativul la care apelezi disperat să-ți facă un site sau un logo tot pe bani muncește, pentru că aia îi este meseria.

Șocant pentru unii, însă da! Ceea ce facem noi este o meserie din care ne câștigăm existența, așa că nu muncim pe gratis. Nu ne putem plăti chiria cu gloria. Nici măcar ăia dintre noi care-s copii de bani gata nu fac asta la infinit. La un moment dat, se trezește în oricare plod întreținut dorința de a-și scoate babacul în oraș ca să-i facă cinste din propriile parale, nu din alocația de beizadea.

Și tot din același motiv, nu ofer idei pe gratis oricărui agarici care mă contactează. Mi s-a întâmplat în 2010 să fiu căutat pe Facebook de un individ care mi-a cerut cu nonșalanță să-i dau o idee de emisiune, că el are niște contacte beton și vrea să facă ceva tare. Când i-am cerut o formă de colaborare, un contract, ceva din care să-mi iasă și mie măcar bani de țigări, mi-a răspuns supărat: „Ce te costă să-mi dai și mie o idee?!” Amice, mă costă ! Și chiar foarte mult. Ideile mele provin din experiență, din miile de ore petrecute în televiziune, din încercări și erori care m-au costat de m-au rupt. Iar atunci când ajungi – ca mine – la performanța de a naște idei bune mai ușor decât alții, cei care beneficiază de pe urma lor trebuie să achite factura acelor nopți nedormite. Era o vorbă la corporatiști. “Cum ați ajuns CEO? Am luat decizii bune.  Păi, și cum ați ajuns să luați decizii bune? – Foarte simplu, am luat decizii proaste.” Toate ideile proaste pe care le-ai luat până să ajungi la cele bune te definesc ca persoană și ca profesionist. Sunt costul tău de producție, la care mai adaugi o marjă de profit. Că de-aia trăim în capitalism, tovarășe !

La muncă, bă!