Ești bărbat? Atunci la carne înainte!

Martor mi-e Darwin că am încercat vreme de aproape o lună să fiu vegetarian și că am eșuat lamentabil. În septembrie 2016, mânat probabil de niște remușcări personale, am zis să le acord o șansă lăptucilor și șnițelelor din soia, în speranța deșartă, după cum avea să demonstreze istoria – că o să mai dau jos niște kilograme. Trei săptămâni și jumătate mai târziu, nu doar că îmi pocnea cureaua, dar aș fi fost în stare să înghit chiar și o piatră, numai să mi se potolească odată foamea cruntă, care revenea ca o amantă părăsită în lacrimi la nici trei ceasuri după ce mă îndopam ca un apucat. Stoic, am rezistat în cura de furajare cu plante până când însăși iubita mea a aruncat prosopul, a strigat „abandon” și mi-a transmis telefonic să vin acasă cu niște carne prospătă, dacă nu vreau să dorm pe preșul de la intrare. Da-i-ar sănătate Richard Dawkins și Neil deGrasse Tyson…

Dar această experiență educativă mi-a redeschis ochii asupra unei probleme vechi de când veganele au căpătat acces liber la internet. Și anume că n-are rost să îmi torturez organismul cu diete restrictive, care exclud cel mai hrănitor și mai consistent aliment vreodată apărut pe planeta noastră, adică sfânta carne. Ba, mai mult, ca un mascul pus pe fapte mari ce mă consider, e indicat să lepăd mai degrabă alte prostii, precum carbohidrații, alimentele procesate și răsprocesate, făina, cartofii înecați în uleiuri, margarinele și alte cucuri născocite de o industrie parcă pornită să ne facă obezi, bolnavi, sedentari, deprimați și fără succes la femei. Știu despre ce vorbesc din proprie experiență, o să vă explic imediat.

Iubirea dintre bărbat și friptană e veche de când lumea, doar că prostiile băgate-n cap de unii și alții ne-au făcut să uităm idila istorică, firească, dintre mascul și halca lui de carne. Și care ne transformă încet în niște bile de grăsime demne de toată mila, ceea ce era de neimaginat pe vremea când „mâncare” însemna în primul și în al doilea rând „carne”. Pe atunci, dacă n-aveam carne, mergeam să căutăm, dar nu căutam prin cămară surogate. Spuneți-mi, vă rog, câte picturi rupestre din Paleolitic ați văzut cu oameni obezi! Pe atunci, femeile consumau ceea ce bărbații vânau și nu era internet unde să citești că faci cancer dacă nu renunți la mușchiuleț. Neinventate încă mai erau agricultura și monogamia, cele două mari blesteme ale vremurilor noastre. De bere n-auzise nimeni, de cereale nici atât, iar fructele și legumele de azi, încă nealtoite și neselectate, erau acre, mici, complet neapetisante. Cine se declara vegan pe atunci probabil că se autocondamna la sinucidere prin inaniție. Asocieri nepotrivite între alimente n-aveau cum exista, pentru că meniul era friptură cu garnitură de fleică. Și se practica amorul liber. Ah, ce vremuri…

Progresul care ne-a adus în față, exagerat de multe opțiuni alimentare, ne-a dat însă și medicina, care vorbește în favoarea noastră, a carnivorilor. Noi ne săturăm mai repede cu mai puțin aport caloric și de asta suntem mai zvelți, mai sexy și mai rapizi. Carnea înseamnă proteină, substanța aia complexă fără de care viața nu e posibilă, care îți dă tonus, culoare în obraji, respectiv fibră în bicepși. Proteina se găsește și în carne, și în plante, dar carnea are proteine mai multe și mai ușor de asimilat. De exemplu, pieptul de curcan are 138 de calorii pe suta de grame și conține 30% proteine. Mazărea are doar 81 de calorii pe suta de grame, dar numai 5% proteine. Un vegetarian care vrea 30 de grame de proteine trebuie să se îndoape cu 600 de grame de mazăre, care-i pun în cont aproape 500 de calorii. Mușchiul de porc are 143 de calorii pe suta de grame și vine cu 26% proteine. E drept că boabele de soia vin cu 36% proteine pe suta de grame, dar suta aia de grame trage greu, cu 442 de calorii. Mult-lăudatul și cântatul tofu are 72 de calorii, dar numai 10% proteine. Prin urmare, ai nevoie de 300 de grame ca să egalezi curcanul, însă burta îți va încasa 216 calorii.

Capac la oala cu fasole, proteinele vegetale se asimilează mai greu decât cele din țesutul animal. Poate și pentru că noi suntem dihănii, nu buruieni. Poate de aia medicii pe care-i cunosc personal îmi spun aproape la unison că biochimia organismului e făcută vraiște după numai o lună pe regim exclusiv de plante și că anemia pândește după colț. Oricâte suplimente de vitamina B o să înghiți, n-o să poți înlocui ceea ce mama natură ți-a lăsat ca rezultat a patru miliarde de ani de evoluție.

Experiența personală despre care vă spuneam mai sus cred că este exterm de relevantă. Între iunie 2012 și martie 2013, am trăit exclusiv din chestiile alea care îl fac pe Remus Cernea să strâmbe din nas. Friptane, rasoale, grătare cu mici, pui rotisați, pastramă de oaie, cârnați de curcan, ciorbă cu animale fierte zdravăn în ele. Am început cu modesta greutate de 150 de kilograme plus mărunțiș, iar pe final coborâsem la vreo 90, în mai puțin de un an. Faceți singurei aritmetica și vedeți cam câte kilograme am lepădat. Dacă suma lor ar însemna greutatea iubitei voastre, ați considera-o pe tipă cam dolofană, vă zic eu. Dar am reușit să scap de 60 și ceva de kilograme în cel mai satisfăcător mod posibil. Dacă există ceva mai plăcut bărbatului decât să auză sfârâitul unei fleici pe grătar, aia ar trebui să fie fluierăturile de admirație ale colegelor și ale amicelor, care se minunează cum s-au evaporat slăninele care până recent se revărsau, iar în locul lor pe sub cămașă zvâcnește un corp tonifiat, care pare mai tânăr cu zece ani decât scrie în buletinul deținătorului. E treaba voastră ce faceți de acum încolo, dar eu știu ce e bine pentru mine și abia aștept să vă exemplific vara următoare, când o să-mi lărgesc colecția de complimente de la noi și noi admiratoare.