Când românii au rupt-o cu orânduirea comunistă, în 1989, mulţi cred că economia clădită pe spinarea şi pe privaţiunile poporului a fost aruncată la fier vechi, pentru a le face loc investitorilor capitalişti cu etichete colorate. Însă nimic nu e mai greşit decât să-ţi imaginezi că din Republica Socialistă România au supravieţuit până azi doar ăia trei torţionari trimişi în instanţă şi nomenclaturiştii din eşalonul doi, cei pentru care a fost scris (degeaba) Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Adevărul e, dincolo de orice doctrină, că proletariatul României ţi-a lăsat o moştenire frumoasă, de care te bucuri poate fără măcar să-ţi dai seama. Cum ar fi cele câteva branduri de mai jos, cândva mărci înregistrate ale României Socialiste.

Roman, camionul clasei muncitoare

Producătorul român de camioane a fost fondat în 1921, la Braşov, sub denumirea de ROMLOC. Societatea a debutat în producţia de material rulant pentru căile ferate. Roata s-a întors după 1948, când comuniştii şi naţionalizarea i-au atribuit numele de “Steagul Roşu”. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, pe poarta uzinei aflate în mâinile proletariatului ieşea cel dintâi camion, modelul SR 101. Mâinile dibace ale tehnicienilor braşoveni au produs 700 de exemplare ale acestui cal de povară care a construit socialismul. I-au urmat modelele Carpaţi, cu capacitatea de trei tone, produs între 1959 şi 1961, respectiv modelul Bucegi, lansat în 1964 şi capabil să care cu două tone în plus. În 1971, linia de producție dezvoltă un motor Diesel sub licență MAN, din Germania. O decizie inspirată, pentru că saltul tehnologic a dus şi la crearea a noi locuri de muncă, iar Uzina “Steagul Roşu” a angajat un număr exponenţial de lucrători. Odată cu “Steagul Roşu”, a început să duduie întreaga industrie românească, a cărei coloană logistică era asigurată de camioane.  

În 1977, compania atinge o producție record de 33.000 de mașini în douăsprezece luni. În 1989, uzina avea 20.000 de angajați și a produs 12.888 de camioane. Dintre acestea, două mii au luat calea exportului în țări precum Statele Unite, China sau Peru, în barter sau în contul datoriilor noastre externe.

Odată cu libertatea, au început şi zilele grele pentru uzina ROMAN, care a fost privatizată în anul 2004. Noul ei patron a devenit omul de afaceri Ioan Niculaie. În 2008, numărul angajaților scăzuse la 4.500, adică aceeaşi cifră de personal ca în 1954, la debut. Totuşi, în 2017 firma încă funcţiona, iar în 2008 Roman Brașov scotea pe piaţă primul său tractor.  

Brifcor, gustul dulce al socialismului

În vremea aia, pe care tu aproape sigur n-ai prins-o, comunismul le-a insuflat unor români un simţ de comunitate, dictat de sărăcie şi folosit ca spirit de rezistenţă la spălarea pe creier. Împărţeam atunci o carte luată pe sub mână şi trasă la xerox, împărţeam un cârnat de la ţară, din porc tăiat pe şest, împărţeam o ţigară americană, un film cu Van Damme la videocasetofon dublat de Irina Nistor şi o ştire ilicit aflată de la Europa Liberă. Doar Brifcor era destul pentru toată lumea.

Licoarea galbenă din fructe a fost o marcă fabricată în România comunistă, la iniţiativa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preocupat să ostoiască setea clasei muncitoare cu băuturi produse pe pământul patriei socialiste. Unde, apropo, se vindea oricum Pepsi capitalist, sub licenţă, alături de autohtonele Cico şi Rocola, actualmente defuncte. Acronimul Brifcor provine din formula ”Băutură Răcoritare Indigenă Fabricată cu Concentrat Original Românesc”, o chestie care sigur a fost pe gustul dictatorului. Produsul s-a născut însă din setea lui Ceauşescu pentru dolarii de care avea nevoie ca să achite datoria externă a României.

Sucul a fost conceput prin anii 80 la ICPVILF – Institutul de Cercetări Pentru Valorificarea și Industrializarea Legumelor și Fructelor – de către chimistul Ion Jurubiță. Acesta a reușit să substituie concentratul de portocale ce trebuia importat pe valută cu un concentrat produs din macerarea a 14 plante, unele din ele banale buruieni. Zeama rezultată a fost colorată cu un pigment obţinut din vrej de tomate. După Revoluţie, brandul Brifcor a fost înregistrat la OSIM de patronii unei firme de transport. A durat ceva ani până când firma de răcoritoare Consuc din Suceava a câştigat în instanţă dreptul de a folosi numele şi de a produce din nou îndrăgita băutură a socialismului. Singura problemă este că, în capitalism, Brifcor se găseşte la fel de greu cum se găsea Coca Cola pe vremea lui nea Nicu…

Pegas, o pedală în ficaţii capitalismului

Prima bicicletă Pegas a luat viteză în anul 1972, direct de pe porțile uzinei Mecanice Tohan, din Zărnești. Din 1975, compania și-a diversificat producția și astfel au apărut primele biciclete Pegas pentru copiii sub zece ani. Tot atunci, tovarăşele de muncă şi de viaţă ale proletarilor s-au putut bucura de primele instrumente dedicate spinningului, produse tot la Tohan.

În anii 80, linia de producție s-a extins cu modelul Pegas 1027 Campion, care aducea în premieră schimbătorul cu cinci viteze. Un deceniu mai târziu, societatea lansa cele dintâi biciclete Pegas pentru cros şi pentru traseele montane. Modelele de biciclete statice, pentru fitness, au fost tot atunci dotate cu bord electronic.

În 2012, antreprenorii Andrei Botescu și Alexandru Manda au cumpărat marca Pegas și au înfiinţat în Capitală Atelierul Pegas, unde a fost reluată producţia îndrăgitei mărci, după o pauză îndelungată.

Alexandru Manda, omul care se ocupă de marketing și de vânzări la Pegas, povestește cum totul a plecat de la un furt de biciclete. “Lucram într-un magazin şi i-am vândut o bicicletă colegului meu Andrei Botescu. După două săptămâni, a venit negru de supărare, că i-au furat bicicleta. A sunat la fabrică, la Zărneşti, pentru a-şi cumpăra alt Pegas. Cei de acolo i-au spus că au închis fabrica şi că nu mai produc bicicleta. În momentul acela s-a produs un declic şi s-a aprins scânteia”, relatează investitorul. Actualmente, bicicletele Pegas, renăscute asemea păsării Phoenix, se vând în magazine cu preţuri cuprinse între 1.099 și 2.999 RON.

Eugenia, deliciul proletarilor din toate ţările

Îndrăgiţii biscuiţi cu cremă au luat naștere în perioada 1947-1948, la Constanța, la întreprinderea cu același nume. Primul și totodată unicul producător al brandului rămâne până în vremurile noastre firma de panificaţie Dobrogea. Aceasta a înregistrat brandul “Eugenia” la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în anul 1997.

După şapte decenii în care regimurile s-au schimbat, dar apetitul românilor pentru Eugenia a rămas aceeaşi, producătorii respectă cu sfințenie rețeta originală. Atunci, ca şi acum, factorii care au contribuit la succesul acestui produs au fost gustul, aroma, savoarea şi preţul mic, care niciodată n-a depăşit echivalentul unui leu nou, din ăsta, greu. Gustarea preferată a elevilor de altădată şi a corporatiştilor de acum, Eugenia este un pod de carbohidraţi peste timp şi peste generaţii. Biscuiții copilăriei părinţilor tăi conțin 40% cremă și 60% aluat, iar produsul finit cântărește 36 de grame. “Eugeniile”, cum le spune doată lumea, cam la limita de jos a gramaticii, sunt ambalate într-un ritm de circa 350 de pachete pe minut, apoi cutiile plecă doldora către pofticioși. Brandul românesc a înregistrat succese chiar și peste hotare. Nu doar la diasporezi şi la căpşunari, ci şi la americanii get-beget, care cumpără Eugenia pe Amazon cu 17 dolari cutia de 24 de biscuiți.

Dero – curăţenie mai ceva decât o epurare

Detergentul unic de pe vremea partidului unic a luat naștere în 1966, pe platforma fabricii de profil din Ploiești. După mai bine de 50 de ani, brandul Dero vinde în continuare câte un pachet de detergent pe secundă. Decenii la rând, româncele şi românii (uneori) au spălat cu Dero într-o veselie, fără să ştie că numele nu era înregistrat pe nicăieri. Abia în 1995, după un cincinal de libertate, Dero a devenit marcă oficială Unilever, care a înregistrat denumirea la OSIM, după ce a cumpărat unitatea de producție.

Brandul în sine este un acronim, în caz că mai era nevoie să explic: vine de la “DEtergent” şi de la “ROmania”. Asemenea mărcilor Adidas sau Xerox, Dero a devenit la un moment dat substantiv comun în limba română, pentru că părinţii şi unchii tăi desemnau sub acest titlu orice detergent.

Cumpărat de un public destul de captiv în socialism, Dero a făcut spume şi în vremea libertăţii. În 1998, Dero lansa o variantă pentru spălare automată, iar doi ani mai târziu plusa cu o versiune “doi în unu”, adică detergent şi balsam. În 2007, Dero ocupa 27,7% din valoarea pieței de detergenți din România, una a cărei valoare a fost estimată de The Nielsen Company la 170 de milioane de euro anual.

Concurenţa nu doarme, însă, şi a atacat sub culorile P&G cu Ariel, Tide si Bonux, respectiv Henkel, cu Persil și Rex. Chiar şi aşa, Dero se plasează pe primul loc în segmentul economic, iar la nivelul întregii piețe se bate de la egal la egal cu liderul din segmentul premium, adică Ariel. În 2017, produsele Dero erau vândute în Republica Moldova, Spania, Italia, Marea Britanie și Franța, însă sub denumirea de “Surf”.

You Might Also Like

One comment

  1. 1

    Foarte interesant articolul.
    Nota mare si pentru stilul abordat, exceptand cele cateva greseli de scriere.
    La cat mai multe,

    Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *