Colegii de coşmar care te fac cu capul

În orice firmă sau instituţie există oameni cu nişte personalităţi mai aparte, evoluate parcă special să te trimită la psiholog – vorbim despre colegii de coşmar care te fac cu capul. Nu ai cum să-i eviţi, pentru că piticuţii lor de pe creier nu-s din categoria patologică. Dar nu e nici o plăcere să interacţionezi cu ei, iar asta ştii şi tu, dacă ai lucrat măcar o lună pe undeva. Există însă o cale de a convieţui cu fiecare dintre colegii de coşmar. Asta e tema interviului de faţă cu doamna Keren Rosner, psiholog terapeut.

Mutul care pârjoleşte pământul

Cei mai puţin dăunători colegi enervanţi sunt acei taciturni retraşi, introvertiţi, ghemuiţi într-o carapace, de la care smulgi vorbele cu cleştele. Par – şi de cele mai multe ori chiar sunt – inofensivi, dar viaţa alături de ei e complicată. Niciodată nu ştii cum să îi abordezi şi te temi că o banală vorbă mai de dojană îi poate trimite cu nasu-n batistă. Total neproductiv!

Lista continuă cu angajaţii atât de amabili, încât dau peste cap contorul de servilism. Prietenoşi “ad nauseam” cu toată lumea, ei se oferă să prepare cafeaua pentru întregul birou, să comande şi chiar să meargă după mâncare, să îţi maseze spatele înţepenit pe scaunul “ergonomic”, să îţi recomande un film bun, să te însoţească la ţigară sau la cantină. Mai ales dacă nu vrei. Iar latura lor întunecată o să te sperie.

Colegii de coşmar, bombă cu ceas

Reversul medaliei îl reprezintă colegii intruzivi, cei care-şi bagă nasul în orice înseamnă viaţa celorlalţi. Trag cu ochiul peste umărul vecinilor de birou sau le deschid cu tupeu mailurile, vor să ştie cine cu cine discută şi despre ce. Le lipseşte cu desăvârşire simţul spaţiului privat şi ignoră orice bariere sociale, indiferent cât de tare te-ai lupta să le impui. Se hrănesc din energia celorlalţi şi vânează mereu atenţia. Refuză să înţeleagă de vorbă bună, iar un reproş minor devine “casus belli”. Cu scânteile de rigoare.

Viaţa de coşmar se transformă rapid în iad cu acte în regulă, dacă ai în birou colegi fără scrupule, concentraţi doar pe propriul avans în carieră, cu orice preţ. Capabili să calce pe cadavre ca să prindă o promovare, o mărire de leafă sau un titlu ceva mai pompos ataşat numelui, aceşti indivizi au o cotă de empatie similară cu cea a Gropii Marianelor. Adevărata nenorocire este că dintre ei se recrutează viitorii şefi, aşa că ţine-te bine de tastatură! Uşor n-o să fie…

Dramele şi scandalul pândesc după colţ

Îi egalează doar colegii mereu conflictuali, certăreţii de profesie, găsitorii profesionişti de noduri în papură. Adevăraţi maeştri ai sofismelor, sunt mereu capabili să demonstreze că vina pentru orice scandal – în special pentru unul inventat din neant – le aparţine celor pe care îi atacă. Sunt în egală măsură agresor şi “drama queen”, împroaşcă doar cu vorbe menite să usture şi orice tentativă de a comunica omeneşte se lasă cu regrete din partea iniţiatorului. Dacă neşansa a făcut ca un asemenea individ cu disfuncţionalităţi de relaţionare să devină şef, ploaia cu demisii va figura cât de curând în prognoza internă a firmei.

Însă personalităţile cele mai enervante, în modesta mea opinie, sunt iubăreţii de la serviciu şi colegii de-a dreptul toxici. Atât de mult le-am apreciat contribuţia la colecţia mea vastă de păr alb, încât lor le-am dedicat două capitole separate în seria de interviuri.