Bucatele noastre tradiționale de Paște sunt orice vrei tu, mai puțin românești

Regret să-ți spulber încă un mit pe care ți l-au băgat în cap neamurile de la țară, profesorul de religie sau taica popa, respectiv marele român Dan Puric, dar mai bine să afli asta de la noi. Pasca, stufatul și friptura de miel, ouăle roșii sau umplute, cozonacul, salata boeuf și drobul, toate aceste bucate pe care românii și le îndeasă în stomac de sărbătoarea Învierii nu sunt moștenirea noastră sacră și exclusivă de la Traian și Decebal, așa cum poate credeai, în naivitatea ta dezarmantă. Din contră, există enșpe alte popoare care se înfruptă din aceste bunătăți, uneori fără pic de evlavie, ci mânate strict de foame și total indiferente la conotațiile mistic-patriotice pe care aceste mâncăruri le au în România. L-am rugat pe învățatul nostru coleg Dexter să ne lumineze în chestiunea românocentrismului culinar ocazionat de Paște.

Drob it like it’s hot!

Tocătura de ficat, plămân și pipote de pui amestecată cu ouă și mirodenii, apoi aruncată la cuptor, n-a fost invenția dacilor, contrar tuturor legendelor perpetuate de bunicii noștri creștin-ortodocși. Drob au și alții, sub alte denumiri și cu ușoare variațiuni. Scoțienii, de exemplu, gătesc o versiune de drob numită haggis, care e doar mai săracă în verdețuri și care se fierbe în burtă de oaie. Un deliciu strict ciobănesc, actualmente interzis „de facto” în Statele Unite ale Americii, unde legea oprește importul plămânilor de oaie, precum și prepararea lor în unități de alimentație publică pentru oameni. Înapoi în Regatul Unit, o delicatesă este și plăcinta din ficat și rinichi, ingrediente tocate mai mărunt sau mai generos și perpelite la cuptor într-un pardesiu de aluat. Mai aproape de noi, bulgarii au o varietate de sarma numită drob, unde ingredientele de bază sunt ficatul și alte organe de miel tocate. Nu în ultimul rând, așa-numitele „piroski osetine” sunt tot niște plăcinte din carne tocată de oaie, servite fierbinți. M-am înfruptat personal din ele chiar la mama lor acasă, în Vladikavkaz, și mi s-au părut atât de bune, încât am băgat până a pocnit cureaua pe mine. Verdict: drobul este un bun al întregii omeniri. Drobul nostru, în special varianta din ficat și pipote de pui, are mai puține calorii și cu siguranță mai puține grăsimi decât drobul lor. Te simți consolat acuma?

Friptura de miel

Încetează să te mai amăgești că friptura de miel este românească 100%! Neam de ciobani suntem și noi, dar au fost și alții, printre care și evreii. Unii experți spun că obiceiul pascal al fripturii de miel își are originile în Israel, acolo de unde, am mai zis, vine și praznicul. În iudaism, sacrificiul mielului amintea de eliberarea evreilor din Egipt, care n-a fost posibilă decât după ce Iehova i-a ucis pe toți primii născuți de pe acele meleaguri și i-a băgat faraonului spaima în oase și doliul în casă. Salvați au fost doar iudeii, care au fost informați să își marcheze ușile locuințelor cu sângele unui miel ucis pentru a fi cruțați de masacru – măsură necesară probabil pentru că Atoateștiutorul nu era la curent cu domiciliile tuturor odraslelor din Poporul Ales. Ulterior, Christos și-a atribuit apelativul de Mielul lui Dumnezeu, iar creștinii au continuat obiceiul. Alți specialiști, ceva mai pragmatici, sunt de părere că mieii erau sacrificați oricum primăvara în toate culturile păcurărești, pentru că erau cea dintâi sursă de carne proaspătă apărută după sezonul rece. Religia doar s-a pliat cu oportunism pe o tradiție deja existentă. Din nou, nu suntem speciali.

Stufat de miel

paște

O să-ți dezamăgesc mama și mătușile, dar grecii și italienii gătesc o tocăniță din carne și legume pe care au botezat-o cam la fel cu stufatul nostru. Urmașii lui Pericle îi zic στουφάτο, care se citește „stufato”, exact cum îi zic și verișorii noștri drepți din Peninsulă. Semnificația ritualică la ei legată de Paște e mai diluată, pentru că italienii cel puțin îl gătesc din orice patruped le pică sub cuțit. Francezii au și ei o denumire similară pentru o metodă foarte apropiată de a găti: estouffade. Aici, povestea e mai complicată puțin, dar ți-o simplific eu imediat. Estouffade însemna, prin epoca de aur a bucătăriei franceze, un sos din ăla greu și închis la culoare, obținut prin fierberea mai multor tipuri de carne cu mai multe tipuri de legume. Auguste Escoffier a consacrat rețeta acestui gravy, care era folosit și ca bază pentru alte sosuri. În vremurile moderne, estouffade desemnează metoda prin care carnea este marinată în baiț, apoi friptă și, în final, fiartă la foc mic într-o oală de lut acoperită.

Ouăle roșii

paste

Știe până și cocoșul că toate găinile de pe planetă fac ouă la fel, iar despre tradiția ouălor vopsite în roșu de Paște sunt convins că ai auzit și ai citit multe povești. Unele spun că obiceiul este legat de cultul zeiței egiptene Ishtar – varianta e contestată vehement de creștini, precum și de unii istorici neafiliați religios. Cei mai mulți cercetători s-au pus de acord că vopsitul ouălor are origini mai degrabă mesopotamiene, adică parțial din zona Irakului, Turciei și Siriei de azi. De Paște, vopsesc ouă și le ciocnesc într-o veselie cam toate popoarele de rit ortodox, adică și sârbii, macedonenii, bulgarii și rușii. Ouăle roșii sunt însă parte a tradiției de Paște și pretutindeni pe unde a fost cândva mărețul Imperiu Britanic, inclusiv în Statele Unite. Specială la popoarele est-europene este doar arta de a încondeia ouăle de Paște. Restul e la fel ca pretutindeni în lumea creștină.

Ouăle umplute

s

Rămânem în zona avicolă a sărbătorii ca să dezbatem o altă varietate de ouă nelipsită de pe masa românilor. Chiar dacă ai fi gata să juri pe steagul lui Decebal că ouăle umplute sunt doar ale noastre și ale urmașilor urmașilor noștri, șezi potolit! Încă din Roma antică acest fel de mâncare era servit în triclinium la orice patrician respectabil. Ouăle tăiate în jumătate, umplute cu pastă de ficat și înecate în maioneză se regăsesc peste tot în Europa și în America de Nord. Francezii le numesc „œuf mimosa”, iar maghiarii le știu de „ouă casino”. De ce, numai ei știu. Olandezii le-au poreclit „gevuld ei”, iar suedezii le înfulecă drept „fyllda ägg”. Pentru urmașii vikingilor, Paștele nu-i Paște fără un bufet (Smörgåsbord) cu ouă umplute, caviar și hering. Belgienii, francezii, nemții și olandezii mai cunosc o variantă numită „ouă rusești”, care sunt tot tăiate în două, dar sunt servite în compania unei garnituri de legume fierte și tăiate, numită „salată rusească”.

Salata noastră boeuf sau cum afară-i vopsit gardul…

paștele

Continuarea o știi. Felul de mâncare sinonim cu dezmățul la orice sărbătoare românească ar putea fi trimis în judecată pentru fals și uz de fals: numele său e franțuzesc, originea sa oficială e rusească, părintele ei e belgian, iar rețeta românească n-are nici în clin, nici în mânecă cu denumirea. Pe la 1860, un bucătar cu origini belgiene, Lucien Olivier, născocea la Moscova o salată ce a devenit pe bună dreptate populară printre consumatorii de vodcă. Conținea găină, limbă de vițel, caviar, rață afumată și chiar capere, iar dressingul era o maioneză cu oțet de vin, muștar și ulei de măsline. Iubitori de lucruri simple, rușii au botezat-o „salată Olivier” și au răspândit-o prin alte țări prietene, ca Iran, Israel, Mongolia și prin America Latină. Prima rețetă de „salată Olivier” a fost publicată pe 31 martie 1894 în revista „Hrana noastră”, și de acolo a luat calea Balcanilor. Bulgarii, turcii, sârbii și macedonii îi spun „salată rusească”, grecii, croații și slovenii o fac fără carne și îi spun „salată franțuzească”. Bosniacii îi zic în ambele feluri, ca să nu supere pe nimeni. Cum, necum, la noi salata se numește „boeuf”, deși în zilele noastre nici măcar mama nu-i mai pune carne vită, ca pe vremuri. Pieptul de pui a învins.

Cozonacul, tortul țăranului universal

SONY DSC

Ai zice că nimic nu arată mai neaoș decât banalul și omniprezentul cozonac, prăjitura rurală de a cărei reușită atârnă mândria oricărei gospodine. Până și numele sună de parcă l-am scornit noi, imediat după „barză” și „viezure”. Ei bine, țeapă! Bulgarii îl pregătesc sub aceeași formă și sub cam același nume – kozunak. Grecii, arabii, armenii, azerii și chiar turcii bagă în ei cozonac de câte ori prin ocazia, dar sub alte denumiri. Italienii îi spun „panettone”, francezii îl cunosc de „brioche”, rușii îi spun „kulici”, evreii îl consumă drept „challah”, ungurii și cehii se dedulcesc și ei la cozonacii proprii. Vorba umblă pe internet că egiptenii antici au copt cel dintâi cozonac din istorie, o pâine îndulcită cu miere și umplută cu tot soiul de semințe. Elenii, latinii și apoi cam toate popoarele din vechiul Imperiu Roman au preluat această prăjitură. Până și britanicii aveau o rețetă de cozonac, publicată într-o carte de bucate din 1718. În secolul al XIX-lea, francezii erau atât de ahtiați după cozonac, încât au inventat de dragul lui conceptul de desert, ca să se poată îmbuiba cu turta aia dulce la finalul oricărei mese.

Pasca, din Ierusalim până în Lisabona

paștele

Varianta creștinească a acestei plăcinte cu brânză, ouă și stafide este, în realitate, un cozonac cu face-lift și upgrade la ingrediente. Obiceiul de a prepara o pâine specială de Paște a apărut, evident, la evrei, că din sărbătoarea lor a derivat și praznicul creștinesc al ipoteticei Învieri. În Iudeea, de Paște, Moise lăsase instrucțiuni primite – zicea el – direct de la Atotputernicul în legătură cu meniul praznicului, care includea o pâine nedospită și ceva ierburi amare. Oleacă mai hedoniști, creștinii au transformat azima săracului într-un cozonac premium. Românii n-au făcut excepție. Iar printre creștinii care mi-au mai atras atenția la acest capitol îi pot menționa pe portughezi. La Înviere, lusitanii consumă așa-numitul folar de Páscoa, un cozonac cu ouă încastrate, precum cristalele Swarovski în poșeta de pițipoancă.

Ce-am aflat, deci, nu e deloc o surpriză. Nimic din meniul acestei sărbători nu este invenție românească sau tradiție strict carpato-danubiano-pontică. Aceste bucate îi aparțin întregii omeniri. Ca și sarmalele, mămăliga sau micii pe care-i considerăm valori eterne românești. Acestea fiind zise, poftă bună, totuși, că-s delicioase!