Apartamentele sinistre pentru care am plătit chirie

Ca moldovean naufragiat pe malurile betonate ale Dâmboviței, soarta m-a făcut să umblu adesea cu bocceluța în spinare de la un „apropitar” la altul, ca să-mi cheltuiesc leafa câștigată cu trudă și osândă pe un hogeac cât de cât, unde să-mi hodinesc ciolanele ostenite. O afacere în care eu am jucat doar rolul de mijlocitor între contul unui patron bucureștean și portofelul altui bucureștean. Dar experiențele trăite pe timpul și pe banii mei mi-au permis să întocmesc un soi de catalog al categoriilor de șandramale unde mi-am permis să mă cazez.

Apartamentul coteț de găini reconvertit

Era pe la Piața Romană, printr-un ungher de ogradă desfundată, din pământ bătătorit, al unei case bătrânești, locuite de proprietari și de niște rubedenii, edificiu pe care îl mai renovase cineva pe vremea lui Ion Antonescu. Odaia avea cam doi metri jumate pe un metru jumate și era suficient de înaltă încât să pot sta biped. În afara patului „single”, se mai găsea spațiu cât să-mi adăpostesc bocancii, sub o măsuță ca din setul cu Barbie și Ken în luna de miere. Buda și bucătăria se situau dincolo de curte, într-un demisol ferecat cu o clanță ruginită, menită să semnaleze dorința mea de a-mi satisface anumite necesități fiziologice. Bucătăria era pe același traseu, dar proprietăreasa se găsea mereu la datorie acolo, prăjind sau curățând cartofi. Am înțeles că urma să consum doar conserve și fast-food pe durata șederii mele în acel colț feeric de paradis bucureștean. Încălzire nu aveam, în afara celei furnizate de alea două gagici suficient de aventuroase ca să-mi țină, pe rând, companie la așternut.

Apartamentul crescătorie de gândaci

Ăsta era situat ceva mai proletar, în Sălăjan, pe Fizicienilor. Imediat m-au frapat acolo două chestii: mirosul de tăciune stins care rămâne în urma unui incendiu și seringile aruncate aleatoriu prin lift și pe sub scări. Magnific! Însă opera de îngrețoșare a fost desăvârșită imediat ce mi-am luat în primire dormitorul: de sub scânduri, de prin saltele și cam din orice colțișor au început să scoată antenele noii mei colegi de cameră, gândacii. Ieșeau și din chiuvetă, de pe sub aragaz, din toaletă, de sub preșurile țărănești care împodobeau holul, de sub tapet și de după carpeta cu lupi. Atâta eram de scârbit, încât amânam la infinit somnul și jucam MiG29 pe un Pentium, să nu mai simt lighioanele când adorm. Eram falit, așa că am așteptat vreo două săptămâni până taică-miu și unchiul meu Nelu au venit cu mașina tocmai de la Iași ca să mă salveze.

Apartamentul debara

Am găsit garsoniera ticsită cu haine și poze. Deținătorul hogeacului mi-a zis să le păstrez undeva, pentru că-s bunurile fostului chiriaș, care lăsase datorii. Obiectele erau, deci, sechestrate. În septembrie, s-a prezentat proprietarul ca să-mi ia aeroterma și să-mi aducă la schimb un ventilator. Venea iarna, avea nevoie de căldură în casa „aia bună”. O lună mai târziu, m-a anunțat că și-a cumpărat mașină de spălat nou-nouță. Aia veche, însă, urma să fie găzduită în debaraua mea, care astfel s-a umplut de tot. Prin decembrie, apropitarul s-a îndurat să mai elibereze niște spațiu: a luat din debara un brad artificial, pe care voia să-l instaleze de sărbători. Mi l-a returnat împachetat, în ianuarie. În aprilie, a venit după ventilator și mi-a lăsat plocon aeroterma. La un moment dat, taică-miu mi-a cumpărat un pat, ca să nu mai dorm pe arcuri și pe cuie. Proprietarul, un sentimental incurabil, m-a instruit să nu arunc vechitura de recamier, ci să o pun la păstrare pe balcon. De atunci, n-am mai avut nici balcon, nici lumină naturală de pe geam. Fix ca într-o criptă.

Casa șantier cu vizite la fundul gol

Casa aia, din Piața Muncii, era încă parțial în construcție: cocoana voia să-i adauge un etaj suplimentar. Abia ce cărasem calabalâcul, că și-a amintit un mic detaliu: voia să vândă mândra ctitorie (fără autorizație), pentru că piața locuințelor duduia. I-am răspuns că pentru mine și pentru tipa care-mi era nevastă, o asemenea achiziție nu e o prioritate. Primele represalii au apărut la vreo cinci-șase zile, când o șleahtă de necunoscuți mi-a dat buzna în casă chiar în mijlocul unui moment de tandrețe. Voiau să „vizioneze locuința”. O săptămână mai târziu, pe când eram singur în cadă, am auzit din nou cheia răsucindu-se în ușă. Cu parșivenia specifică disperării, mi-am dat muzica blană în căști și am așteptat momentul în care duduia avea să le arate curioșilor baia. Moment care s-a derulat cu țipete, înjurături, scuze și stropi de apă. Nesimțita nu s-a potolit însă, nici măcar după ce am cumpărat jucării erotice și le-am lăsat la vedere prin casă – începuse să-și aducă clienții și când locuința era complet goală. După trei luni, i-am zis „pa” jigodiei, care însă din atașament pentru noi a insistat să păstreze drept suvenir depozitul.

Apartamentul anticameră a morții

„Aici a locuit mama, până a murit”, ne-a descris zăbălosul cu haine mizerabile și rupte locuința pe care fosta mea nevastă a decis că-i musai să o închiriem după episodul cu cretina anterioară. Era iunie, iar răposata își încheiase socotelile cu viața, prin martie. Probabil că și debranșarea caloriferelor de la rețeaua de termoficare făcea parte din terapia sărmanei femei: am găsit toate țevile tăiate cu bomfaierul. „E o locuință vintage”, a plusat nemernicul, arătând spre vopseaua vișinie din bucătărie, aplicată în 1973. După scârțâitul mobilei, am dedus că și aia era în stil „Ana Pauker și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”. Hrăpărețul ne-a transmis că încurajează orice îmbunătățire pe care am vrea să o aducem apartamentului, dar că nu ne poate deconta nici un șfanț. „E treaba voastră cât de confortabil vreți să stați.” Femeia mea a insistat să rămânem, până în ziua în care un cuplu de rockeri a pus botul să dea 84.000 de euro de ursărie. Chiar și așa, nenorocitul a refuzat să-mi mai returneze depozitul. I-am urat să-și ia de toți banii medicamente și avocați, însă l-am văzut vreo doi ani mai târziu la bordul unui Rover. Încă o dovadă că Dumnezeu nu există.