Cinci cărți pe care să le citești vara asta

Cel mai bun mod să agăți o intelectuală la mare este să deschizi cu ea o discuție despre literatură, despre o carte sau despre cinci cărți. Preferabil cinci. Succesul depinde de momentul în care te prinzi că în fața ochilor ai o tipă amatoare de lectură. Ca să reperezi o intelectuală la mare, trebuie să observi ce scanează femeile din preajma ta. Ochii care se duc pe bicepși sau pectorali nu sunt de lepădat, însă eu prefer ochii care se îndreaptă și spre titlul cărții din mâna mea. Deci, dacă nici tu n-ai mușchi de expus pe plajă în vara asta, încordează-ți măcar fibrele intelectuale și afișează-te pe nisipul fierbinte al litoralului cu niște cărți demne de un tip educat. Sau măcar de un tip cool. Fiecare volum are targetul său, deci alege înțelept!

Fahrenheit 451 – Ray Bradbury

cinci cărți

Iubitorii de cărți în general și de distopii în special vor găsi o voluptate masochistă în acest roman intens și obsesiv publicat în 1953, anul în care tovarășul Stalin a murit. „Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury, se încadrează în categoria cărților semi-profetice din care zic eu că face parte și mama tuturor distopiilor, volumul „Nineteen Eighty Four”, publicat cu vreo patru ani mai devreme de și mai celebrul britanic George Orwell. În ficțiunea americanului Bradbury, găsim o societate superficială, obsedată de consum, de mașini puternice, de tehnologie inutilă de tipul pereților-televizoare, o lume în care personajele de telenovele sunt ridicate la rangul de cvasi-membri ai familiei și unde deținerea unei cărți înseamnă o condamnare la moarte. Piesa de rezistență a acestei fantezii negre sunt însă pompierii, cei care acum poartă în cisterne kerosen și a căror misiune este să incendieze casele unde sunt pitite cărți. În acea societate distopică ai mai multe șanse să scapi nepedepsit dacă ucizi o persoană cu mașina, decât dacă ții în casă un tom oarecare. După cum, de altfel, narațiunea va și demonstra, la un moment dat.

Personajul principal este, desigur, un pompier, și încă unul devotat, zelos, care apasă fără regrete pe trăgaciul pompei de kerosen și apoi lasă în urmă pârjol, cu sentimentul datoriei împlinite. Arde cărți și locuințe, ba chiar îi dă foc și unei femei care refuză să-și abandoneze biblioteca șiroind de combustibil. Dar protagonistul, Guy Montag, pornește fără să-și dea seama pe o cale fără întoarcere spre o transformare radicală, după ce se împrietenește cu o adolescentă bizară, o ființă fragilă, sensibilă și de care, într-o manieră folosită mai târziu și în filmul „American Beauty”, bărbatul pare să se înamoreze platonic. Fata moare subit, în mod banal și tragic, iar acela mi s-a părut momentul declicului care declanșează metamorfoza ireversibilă a disciplinatului pompier către un paria ce poartă stigmatul de inamic public numărul unu al societății unde toate cărțile sunt trecute la index. Dacă v-am făcut suficient de curioși, vă las pe voi să aflați deznodământul…

From Russia with Love

cinci cărți

Acest titlu ar echivala cu un „clickbait” în lumea tipăriturilor, pentru că, în afară de Rusia, volumul publicat de Editura ART n-are absolut nici o legătură cu vestitul film al seriei James Bond, din 1963, cu Sean Connery în rolul agentului-minune. Cartea despre care vorbesc aici este o colecție de nuvele rusești axate pe generoasa temă a dragostei. Însă iubirea, așa cum o știm noi, nu e ca iubirea rusească. Amorul rusesc din cartea asta e ca în bancul ăla cu Natașa, o komsomolistă pe cale să se sinucidă, dar pe care o salvează în ultima clipă fostul ei iubitul, acum activist de partid. Nu pentru că politrucul ar mai fi avut ceva sentimente pentru sărmana fată, ci pur și simplu pentru că Natașa ar fi plecat în lumea drepților fără să-și achite cotizația lunară la Komsomol. Cam așa cu iubirea rusească descrisă în acele pagini, în care femeia iese nașpa de fiecare dată. Dar nașpa cu spume. Desigur, sunt dispus să iau scrierile astea drept creații artistice destul de reușite și nu neapărat drept lucrări științifice de documentare factuală 100% beton armat.

Niște exemple de narațiune presupun că ar ajuta, însă e greu să descrii o nuvelă fără să îi dai spoiler fatal, așa că o să încerc să-ți improvizez eu ceva oarecum similar cu poveștile din carte. Concis, așa. Una dintre istoriile din acel volum a fost consemnată de celebra jurnalistă Anna Politkovskaia, printre ruinele lăsate de războiul civil în capitala Republicii Cecenia, Groznîi, și te poartă în lumea a doi intelectuali cu handicap locomotor grav, care scriu poezii și discută literatură în timp ce gloanțele lunetiștilor le zboară prin fereastra de la bucătărie. Însăși autoarea, Anna Politkovskaia, avea să fie ucisă de iubirea sa pentru Caucaz în general și pentru Cecenia în special. În septembrie 2004, ea ar fi fost ținta unei presupuse tentative de otrăvire, în timp ce zbura cu avionul de la Moscova la Vladikavkaz, capitala Republicii Osetia, vecină și uneori prietenă cu Cecenia. În Osetia, unde eu am găsit cei mai generoși oameni din Univers, tocmai se derula în septembrie 2004 tragedia luării de ostateci din Școala Nr. 1 din Beslan. Atunci, 330 de suflete au murit în chinuri, de mâna teroriștilor islamiști abhazi și inguși. Anna a supraviețuit presupusului atentat cu otravă, însă doi ani mai târziu, pe 7 octombrie 2006, a fost împușcată mortal în Moscova. Patru ceceni și un rus au ajuns la pușcărie, opt ani mai târziu. Rusul, un ofițer, a furnizat arma, iar un cecen a apăsat pe trăgaci. Nimeni nu știe insă cine a a comandat asasinatul. Pe data crimei, întâmplător mai era și ziua președintelui Vladimir Putin.

Ei, genul ăsta de povești…

Down and Out in Paris and London

Pe când Ion Iliescu împlinea frageda vârstă de trei anișori, Occidentul făcea cunoștință cu un autor care avea să fie considerat prooroc: George Orwell, autorul vestitului roman „Nineteen Eighty Four”, am scris despre el și ceva mai sus. Până să publice însă cartea pe care azi o iau drept manual de guvernare îngrijorător de multe state, Orwell a trăit destul de nasol. În primul rând, a trebuit să trăiască sub numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, și să crească în India. Acolo, n-a prea cunoscut lipsurile, pentru că părinți. Revenit pe bătrânul continent, tânărul ce avea cândva să scrie „Ferma Animalelor” a traversat un episod rebel al existenței și s-a desprins de confortul familiei. A trăit de pe o zi pe alta în Paris, apoi și-a mutat sărăcia autoimpusă și prin capitala Regatului Unit. Toate experiențele astea la limita de jos a umanității au fost reunite în volumul care a consacrat numele de George Orwell și care în original a purtat titlul „Down and Out in Paris and London”. Pe românește, a fost tradus ”Fluierând a pagubă prin Paris și Londra” sau „Fără un șfanț prin Paris și Londra”.

Facem cunoștință, la Paris, cu lumea sordidă a locuințelor pentru proletari, infecte și pline de gândaci, cu ofițerii scăpătați din armata țaristă care au fugit de bolșevici și care acum trebuie să se descurce în civilie, fiecare cum poate, cunoaștem femeile ușoare și bețivii pitorești, meschinăria la paroxism și vedem cum viața poate atârna de o biată lețcaie. Autorul, rămas fără bani dintr-o prostie banală, e silit să-și numere fiecare chior ca să nu ajungă în stradă și descrie cu lux de amănunte chinul fizic și mental de a face foamea printre oameni care au de toate. Să te organizezi în vremuri de restriște e complicat, iar să îți găsești un loc de muncă pare o misiune imposibilă. Autorul va deveni, grație unor pile consistente, „plongeur” într-un local, apoi în altul. „Plongeur”, adică ultima găină din GOSTAT, spălătorul de vase și de jeg, sluga slugilor, după cum Orwell se descrie. Cel mai impresionant impact o să-l aibă probabil descrierile condițiilor în care autorul, silit de sărăcie, trebuie să muncească în bucătăria restaurantelor considerate „de fiță” printre francezi. Zoaiele, condițiile precare de igienă, carnea scăpată pe o dușumea plină cu mizerie și apoi pusă direct în farfuria clientului, șobolanii care trebuiau alungați literalmente de lângă preparate. Toate chestiile care la noi l-au făcut celebru pe Piedone, la vremea lui.

Ajungem apoi în Londra, unde personajul-autor se trezește în situația de a vagabonda timp de o lună, în așteptarea unui loc de muncă făgăduit. Acolo, imersiunea în mizerabil este mai profundă și mai izbitoare. Spre deosebire de Paris, unde Orwell avea totuși un loc de pus capul, la Londra el stă pe stradă, printre oameni scăpătați, indivizi care cândva aveau un rost și care, prin diferite întorsături sinistre ale sorții, au ajuns ai nimănui. Și tot la Londra facem cunoștință cu sistemul azilurilor de noapte, un mecanism chipurile caritabil destinat celor sărmani. Realitatea, însă, mi s-a părut alta. Interdicția de a sta două nopți consecutiv la același azil, sub pedeapsa arestării, îi silește pe oamenii străzii să vagabondeze permanent către următorul adăpost aflat la zeci de kilometri depărtare. Ținuți mereu pe drumuri, nu au nici o șansă de a-și găsi un loc de muncă și un rost, ca să se reintegreze în societate. Adevărații beneficiari ai sărăciei lor sint „mărinimoșii” care îngrijesc de azil și care primesc donații și stipendii de la filantropi. Dar nu mă crede pe cuvânt, o să poți trage propriile concluzii dacă pui și tu mâna pe carte.

Secretele sexuale ale lesbienelor pentru uzul bărbaților

Amorul safic se numără printre fanteziile predilecte ale bărbaților și pe bună dreptate. Pentru că în cultura noastră practica iubirii între femei este puternic încurajată și promovată, de la romane și filme artistice la documentare și streaming în HD pe site-uri de specialitate. Spre deosebire, desigur, de practicile homoerotice dintre bărbați, care sunt considerate „câh”. În fond, femeia este o ființă fascinantă și mereu surprinzătoare, cu o sexualitate versatilă și aparent mult mai fluidă, iar două tipe laolaltă în ipostaze fierbinți au potențialul unei mici explozii nucleare în dormitor. Ca să pună și mai mult gaz pe foc, fetele parcă joacă în mod intenționat cartea erotismului cu alte fete. În forma cea mai nevinovată, se țin de mână pe stradă. Devine un pic mai ambiguă situația atunci când ele „stau peste noapte la prietena lor”, dorm îmbrățișate și povestesc despre asta cu nonșalanță, deși e clar ce avalanșă de idei fierbinți urmează să declanșeze în mintea tipilor care aud istoria. Iar când două tipe încep să danseze lasciv, să se pipăie pe sub haine și se sărute fierbinte pe la chefuri sau prin cluburi, cine mai are autoritatea morală de a-i judeca pe săracii băieți care le văd și care și-ar dori, în mod firesc, să participe la acțiune?

Ei bine, cartea „Secretele sexuale ale lesbienelor pentru uzul bărbaților”, scrisă de Goddard Jamie și Brungardt Kurt, vine să-ți explice, vorba reclamei, că „nu e ca-n filme, băi ninja”. În primul rând, ține cont că unul dintre autori este o femeie cu orientare gay, iar celălalt este un bărbat hetero – până la proba contrarie. Ei pleacă de la premisa – probabil corectă – că doar o femeie îți poate explica butoanele pe care să i le apeși altei femei. Așa cum, dacă mai ții minte, la un moment-dat se bucura de mare succes un curs de felație predat doamnelor de un tip gay. Pentru nobila lor misiune, autorii au trecut la intervievat subiecți din spectrul ceva mai roz al curcubeului amoros. O tehnică a interviului care mie îmi amintește ușor de metodele lui Kinsey, cel considerat de mulți primul sexolog cu metodă științifică. Ei, în amor și în erotism rareori există însă rețete universal valabile, așa îți recomand numai să pui mâna pe cartea aia – preferabil amândouă mâinile – și să decizi tu singur care dintre sfaturi ți se par bune și care nu.

Florile Albastre – Raymond Queneau

O să închei cu o carte pe care, dacă aș mai găsi-o de cumpărat, aș ține-o pe „repeat”! E un volum citit prin 1999, când eram student la Jurnalism, în Iași, iar un prof super meseriaș de acolo ne dăduse ca temă să citim ceva din prefața romanului. Din prefață, da. Îmi imaginez acum că era, în realitate, o probă menită să distingă între cititorii de cărți și cititorii de bibliografii, pentru că prefața aia era o prefață ca oricare alta. În schimb, romanul care urma după prefață mi-a deschis toate chakrele creierului. Gluma cea mai tare este că în Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” se găsea fix un singur exemplar, pe care nu părea să-l mai fi cerut nimeni înaintea mea. Două săptămâni am tot citit și răscitit cartea aia, care mi s-a părut fascinantă, dar din care mai rețin acum doar senzația că uneori cuvintele pot înlocui cu succes ciupercile halucinogene. În cele din urmă, mi-am călcat pe inimă și am returnat volumul, în ciuda ispitei patologice de a-l confisca.

Personajele din „Florile albastre” te poartă cu dezinvoltură prin epoci istorice incompatibile, se joacă de-a anacronismele cum se joacă-n parlament ăia de-a legile, se adresează cu neologisme și folosesc invenții lexicale lipite cu scuipat, însă răsucite genial din condei. Toate astea, culmea, cu un inegalabil simț al compunerii cuvintelor. Adică sună de-a dreptul corect o propoziție construită din cuvinte care provin din câte trei-patru limbi diferite și totuși nu foarte diferite. Ceea ce e și mai de admirat la traducător, care a reușit să transpună în română artificiile geniale scornite de scriitorul francez. Versiunea în română este o capodoperă, realmente. Nu știu cine era mai pe ciuperci – ăla de a scris ori ăla de a tradus – dar le-a ieșit o bijuterie de carte amândurora. O lectură amețitoare, ca o furtună magnetică prin sinapse. De fapt, și sper sincer să nu greșesc, ideea pivotală a romanului „Florile albastre” de Raymond Queneau era oricum de natură să-ți pună la îndoială simțurile și rațiunea. Pornea, pare-mi-se, de la o zicere taoistă de prin China, atribuită unui oarecare Zhuāng Zhōu, gânditor care ar fi trăit prin secolul al patrulea înaintea erei noastre. „Zhuāng Zhōu visează că este un fluture, dar nu cumva fluturele visează că este Zhuāng Zhōu?”

După „Florile albastre”, Matrix o să ți se pară pistol cu apă…