Autorespectul e la un ocean distanță

Am stat de vorbă cu o pereche de români care s-au mutat recent în America. Au doi copii mici și au ales să îi crească într-un loc departe de țară, familie, prieteni. Ce le-au spus copiii după prima săptămână în Seattle?

”Mami, de ce nu ne claxonează mașinile când trecem pe zebră?”

Părinții lor sunt oameni de succes cărora le mergea bine financiar în România. Patron de agenție și director de lanț de magazine, s-au reangajat ca subalterni la capătul celălalt al lumii. Nu i-am întrebat cu ce se ocupă. Se vedea în privirea lor că nu mai sunt la același nivel. Dar mi-au spus, de la distanța confortabilă a omului care a ieșit din joc, ceva care mi-a confirmat ceva ce văd zilnic. Nivelul managerilor din România este foarte scăzut.

Avem impresia că suntem profesioniști dar facem totul după ureche, amatoricește. Recunosc că și ei la fel făceau. Admit că își chemau oamenii la team-building sau training în weekend ca să nu… strice săptămâna de muncă. Ședințele strategice? Evident, până spre miezul nopții, că doar viața noastră e compania. Nu e valabil doar pentru angajați. Pe clienți îi aduceau în magazine cu stratageme comerciale la limita legii doar ca să atingă ținte de profit exagerate, asumate dintr-o frică patriotică. Vă mai amintiți tehnica aia cu TVA-ul înapoi care însemna de fapt o reducere mai mică decât părea inițial…? Iar când trăgeau linie, ajungeau să se extenueze și pe ei înșiși până nu mai știau cum îi cheamă. Nopți muncite, bax-uri de țigări și discuții doar despre business, ani de pușcărie în birouri de sticlă. Apoi au decis subit că sistemul acela nu mai poate fi suportat. Același sistem la care au pus umărul să fie costruit fără creier, doar pe cofeină și adrenalină. Și-au lăsat familiile, subalternii, clienți, prietenii, totul pentru șansa de a fi cetățeni ai unui loc unde viața este… normală.

Acum muncesc de la 9 la 17 și nu îi deranjează nimeni în afara programului. Timpul liber este pentru familie. Angajatorul știe că bonele sunt scumpe și nu simte nevoia să dea salarii suplimentare pentru părinți obosiți așa că e de la sine înțeles că la 16:30 să pleci după copii. Chiar și teambuilding-ul sau cursurile se fac în timpul săptămânii. Nu e de bun simț să iei omul de lângă familie și să îl pui pe drumuri în weekend ca apoi să vină cu ochii umflați luni la muncă și să dea rasol. Masa de seară se ia la 17-18 maxim și apoi familia se culcă pe la 20-21. Copiii chiar de la 19. Care e logica? La 6 copiii sunt duși la grădiniță iar mulți fac naveta pe distanțe mari, câte o oră două. Pe autostrăzile cu 9 benzi se fac cozi kilometrice de două ori pe zi. Nimeni nu claxonează și nu dă vina pe trafic pentru că a întârziat la serviciu. Logic, nu?

De ce am întors cuțitul în rană până aici? Știu că printre cititori sunt și oameni cu putere de decizie în companii. Așa că vă propun să vă luați un moment de reflecție. Face sens ce zic aici? Știu că omul de la HR vă bate deja la cap cu aerul, orele, lumina și concediile și mai știu că vă spuneți că va veni și ziua când o să puneți lucrurile în ordine.

Nu că aș fi și eu vreun tip normal. Sunt propriul meu șef în viața de zi cu zi pe cele mai multe proiecte. Și eu îmi promit de ani buni că voi reveni la programul de opt ore de somn. Deocamdată prind șase într-o noapte bună. Patru au ajuns minimul necesar și în rest muncesc fără întrerupere. Chiar și după ce am ajuns acasă mintea mea este tot la muncă. Nu mă decuplez decât rarisim și simt că asta nu e în regulă. Mănânc aiurea, sunt obosit și stresat, nu prea mai am răbdare. Totul a ajuns un fel de experiment extrem prin care latura mea întunecată vrea să vadă când cad din picioare și dacă nu fac ceva în sensul ăsta, destinația nu e departe.

Ieși în față și spune dacă ești în aceeași situație. Cum reziști? Ce efecte are viața asta asupra ta? Ai vreun plan de scăpare?