VIDEO – FILM: Ant-Man and the Wasp

Când am văzut primul Ant-Man am rămas plăcut surprins. Asta fiindcă nu aveam nici o așteptare de la el. Chiar țin minte la vremea respectivă că oameni relevanți din industria cinematografică au ridicat sprâncenele când au auzit de alegerea lui Ant-Man. Mai ales cu Paul Rudd în rolul principal. Nu am niciun reproș la adresa lui, fiindcă își face bine treaba în film. Doar că nu e vreun Robert Downey Jr. (Iron Man), Chris Evans (Cpt. America) și în nici un caz Josh Brolin în rolul lui Thanos.

În Ant-Man and the Wasp, primele minute ale filmului au rol introductiv în intriga sa narativă. Vedem un tânăr Michael Douglas alături soția sa Michelle Pfeiffer, care sunt într-o misiune de a dezactiva o rachetă. Bineînțeles că singurul mod în care pot face asta, este ca unul dintre ei să se sacrifice și să se micșoreze la nivel subatomic. Adică la un nivel mai mic decât un atom. Sau după cum tot se repetă insistent pe durata întregului film, la nivel cuantic. Spun sacrificiu, fiindcă în teorie cine devenea subatomic, nu mai avea cale de întoarcere.

Așadar, sunt puse în mișcare componentele narative. Acțiunea revine în prezent și aflăm că Hank, împreună cu fiica sa au construit un laborator cu scopul de a o găsi pe Michelle Pfeiffer. Și nu au făcut orice fel de laborator. Ci unul construit de furnici gigantice, de mărimea unei clădiri cu vreo 20 de etaje. Nu știu exact dacă erau douăzeci, fiindcă nu le-am numărat, dar pe acolo pe undeva. Laboratorul putea fi micșorat la dimensiunea unui bagaj de mână, ba chiar i-au pus roți și mâner cu acest scop. Pe lângă asta, mai aveau și o întreagă flotă de mașini care puteau fi mărite și micșorate cu o simplă apăsare de buton.

În prima jumătate a filmului deja mă gândeam la cum aș scrie această recenzie. Lucrurile care mi se învârteau prin minte nu erau de bine. Umorul mi se părea forțat și în exces, iar personajele mult prea caricaturizate. Chiar cel principal servea mai mult rolul de bufon și nu spunea nimic relevant sau de interes. Până și cei trei prieteni ai săi erau prea caraghioși. 

Pe lângă astea, nici personajele pozitive nu au fost scutite de acest tratament exagerat. Șeful echipei de la FBI nu era nimic mai mult decât un ofițer supraveghetor glorificat, al cărui unic scop era să alerge până la casa lui Scott Lang (Ant-Man) să verifice dacă într-adevăr era acasă sau nu. Dacă stau bine și mă gândesc, cei care au fost „normali”, ca să îi numesc așa, au fost Michael Douglas, protagonista din Lost alături de mama ei, anti-eroul care a primit o scuză verosimilă pentru comportamentul ei, și Laurence Fishburne. Aici trebuie să recunosc că m-a bucurat foarte tare să îl revăd pe „Morpheus”.

Pe lângă aceste lucruri, au mai fost unele lipsuri în logică care pur și simplu erau acolo doar să umple scenariul. Dar nu voi intra în detalii, ca să nu stric povestea, sau să nu dau spoilere.

Cu toate acestea, la un moment dat m-a lovit realizarea că am abordat total greșit direcția filmului. Fiindcă scopul lui nu este să copieze universul întunecat din Infinity War. Ci să ofere o experiență plăcută pentru o ieșire cu familia. Deodată totul a căpătat sens și am început să privesc ecranizarea printr-o lentilă nouă. Mi-am dat seama că personajele sunt comice fiindcă distrează un asemenea public, și în același timp, acele salturi de logică se scuză în totalitate. Fiindcă nu poți oferi lecții despre fizică cuantică la cinema. Nu este un film produs de către Neil deGrasse Tyson, ci de către Disney.

Acestea fiind spuse, Ant-Man and the Wasp poate fi un film extrem de reușit și de plăcut pentru unii, ori pentru alții poate fi o experiență nefericită care te poate face să regreți că ai cheltuit banii pe un bilet. Totul depinde de cum alegeți să priviți lucrurile. Până la urmă gusturile nu se discută, nu?