Twin Peaks, după trei decenii

Twin Peaks 1990, religia adolescenţilor

Pe când abia începuse să adie a libertate şi-a gumă Turbo prin România, adică pe la debutul anilor 90, Twin Peaks a fost pentru adolescenţii patriei cam ceea ce a fost Dallas pentru bunicii lor, Familia Guldenburg pentru unchi şi mătuşi, iar Sclava Isaura pentru toate neamurile, de la ţară sau de la oraş, de ambele sexe şi de orice nivel intelectual. Dar Twin Peaks a făcut senzaţie printre elevii de gimnaziu şi de liceu aşa cum Ţestoasele Ninja, Sandy Belle şi Captain Planet au rupt printre preşcolari şi ţânci de şcoală primară. La ora când oricare dintre filmele astea era difuzat pe unicul canal TV naţional, nu umbla nici măcar poliţia pe străzi. Toată suflarea naţiei era lipită de ecran, cu căţel, cu purcel, cu nepoţel. Cu Twin Peaks, era mai greu să aplici acelaşi barometru de succes, pentru că era programat târziu. Dar ora aia de difuzare adăuga la mister, de parcă Lucian Blaga fusese consultant strategic al producţiei.

Îmi aduc aminte şi acum primul episod din Twin Peaks difuzat pe televiziunea naţională. Era pilotul serialului, chestie pe care ne-a explicat-o înainte de generic un “crainic” – că aşa se chemau ei la Televiziunea Română Liberă de atunci. Nu vedete sau altceva. Deci s-a demonstrat o experienţă educativă din prima zi, când am învăţat ce e un episod-pilot. Asta mi-a folosit mai târziu, în cariera de realizator TV: nici măcar n-am tresărit când un mare executiv mi-a spus că vrea de la mine un pilot de emisiune.

Şi-a venit scena de deschidere, urmată de generic: direct în moalele capului m-a lovit muzica lui Badalamenti, juxtapusă pe cerul plumburiu cu furnale sinistre şi pe maşinăria aia implacabilă care ascuţea ameninţător lame de circular. În universul nostru de până atunci, cu un singur post TV, melodiile de pe generic erau de regulă nişte compoziţii de o veselie forţată, în game majore şi cu versuri mobilizatoare, ca la Cântarea României. La 13 ani, cât aveam pe atunci, tocmai descoperisem metalul cel sumbru, cu versuri despre moarte, suferinţă şi alte asemenea chestii nasoale, iar Badalamenti şi notele lui lugubre păreau continuarea firească a pieselor Black Sabbath. La senzaţie de depresie, pe acelaşi palier cu Pink Floyd. La sentimentul de inadecvare, probabil Cranes sau Portishead. Amestecă toate astea cu temerile, curiozităţile şi îndoielile unui adolescent ochelarist, cam plinuţ şi pasionat de chitară, să vezi ce iese.

Din clipa în care l-am văzut pe agentul Cooper, mi-am dat seama că vreau să devin el atunci când o să cresc mare. Întruchiparea noţiunii de “cool” era investigatorul cu reportofon – un instrument la fel de high-tech în termenii de atunci precum e drona 4K sau iPhone 7 – care dădea peste cap kile de cafea în fiecare scenă. Dacă şi acum, la 39 de ani, am nevoie de două găletuşe de Jacobs cu lapte în fiecare dimineaţă, e de vină el, agentul Cooper. Unul dintre marile mistere ale vieţii mele rămâne, de altfel, cine este şi cum arată Diane, tipa căreia Cooper îi adresează toate notiţele luate la microfon.

Iar bucuria unui nou episod era depăşită numai de dezbaterile ediţiei, care urmau a doua zi, la şcoală. Cine crezi că mai era atent la ore, sub impresiile încă proaspete ale filmului din seara precedentă? Tipele din clasă, care am înţeles că erau cu vreo doi ani în avans faţă de noi la maturizare, se identificau atât de bine cu Laura Palmer, încât pe fiecare bancă de gagică era o copie a celebrului jurnal. Jurnalul Laurei Palmer, carte care a apărut cam odată cu primul sezon. Am băgat şi eu nasul în volumul ăla, apropo, e atât de sexualizat încât nici nu m-aş gândi să-l dau cuiva sub 18 ani. Dar părinţii nouăzecişti probabil îşi imaginau că fetiţele lor de clasa a şasea citesc cu atâta nesaţ vreun tratat de broderie sau un soi de Făt Frumos din Lacrimă american. Ignorarea adolescenţilor era şi pe atunci sport naţional. Însă, realmente, m-am speriat de ce obscenităţi erau descrise acolo atât de explicit.

Acţiunea extrem de lentă a seriei nu ne deranja. Aveam tot timpul din lume, iar un pas cât de mic în intrigă ne era de ajuns pentru o săptămână întreagă. Se găsea destul spectacol în film cu madam nebuna aia care plimba un butuc prin oraş sau cu piticul care dansa ca un descreierat pe o melodie parcă pusă pe de-a-ndoaselea. Mi-a cam picat faţa, recunosc, când am văzut aluziile de incest dintre Laura Palmer şi taică-su, un stâlp al comunităţii. Dar mi-am zis “Hei, ce naiba, eşti din Vaslui, peste un sfert de veac tot judeţul o să fie calomniat drept un Twin Peaks al României”.

“Piscurile gemene” se întorc

La aproape trei decenii de la succesul iniţial, seria Twin Peeks se întoarce în 2017 cu o ediţie limitată de 18 episoade, create de Showtime. Autorii primei serii, David Lynch și Mark Frost, revin la butoanele serialului, alături de producătoarea executivă Sabrina S. Sutherland, precum şi de o o mare parte a distribuției originale. Castingul îl are la loc de cinste pe Kyle MacLachlan, în rolul agentului special FBI Dale Cooper. Fiecare dintre cele 18 episoade ale serialului este difuzat lunea, de la ora 22:00, pe HBO, iar ultimul este programat în septembrie 2017. Revenirea serialului trebuia să aibă loc în 2016, pentru a marca și 25 de ani de la episodul final, dar premiera a fost amânată, parţial și din cauza unui conflict de natură financiară între Lynch şi parteneri. Din fericire pentru fanii seriei, diferendul pare să se fi rezolvat.

O să presupun că n-ai văzut încă nici unul dintre noile episoade, aşa că vreau să-ţi împărtăşesc părerea mea despre singurul pe care am încercat să-l urmăresc. Mi s-a părut, înainte de orice, creat cu dedicaţie pentru fanii “die hard” ai seriei Twin Peaks, nicidecum o producţie menită să atragă noi fani. Cel puţin, nu din generaţia mea. Spre deosebire de primul sezon, când am rămas lipit cu ochii de televizor de la primul frame, acum mi s-a părut un efort să urmăresc ceea ce mi s-a părut oricum o înşirare de imagini extrem de introspective, al căror sens filosofic încă îl caut. Am avut sentimentul că a trecut un sfert de oră, până când nu am mai rezistat şi am mutat înapoi la ştiri. Şi tot spre deosebire de seria anterioară, nu mai anticipez cu entuziasm noile episoade. Cred că de atunci şi până când scriu acest text am ratat deja încă vreo două şi nu-mi fac mustrări de conştiinţă. Probabil că, până dă toamna şi se face tulburelul, o să mă îndur să-i mai dau o şansă, pe HBO GO.

Vestea proastă pentru entuziaşti e că producătorii au în plan un singur sezon, dar ne asigură că va fi memorabil. Twin Peaks 2017 ar trebui să lămurească, promit ei, multe mistere moştenite din seria nouăzecistă şi care le-au frământat minţile şi aşa frământate ale adolescenţilor tranziţiei. Ce este şi cum funcționează camera roșie? Ce s-a întâmplat cu agentul Cooper la Black Lodge? Ce înseamnă “cei morţi au frică de cei vii”? Cum a dispărut Laura Palmer şi cum de-a sfârşit într-un sac de plastic, pe malul unui lac? Care-i treaba cu Bob?