Monumentul controverselor din centrul Bucureștiului

Dacă n-ai crescut cumva prin Kamceatka, sigur ai aflat și tu că Bucureștiul este, arhitectural vorbind, orașul contrastelor. Contraste de calitate, de cantitate, de clar-obscur sau de cald-rece și lista poate continua. Am ales un eufemism, ca să nu spun chiar din capul locului că urbanismul Capitalei este o mare varză călită. Între clădiri monument istoric, vechi de secole și grav dărăpănate, ca urmare a succesului repurtat pe frontul neglijării sistematice a patrimoniului, apar cele noi, de sticlă și beton, monumente ale capitalismului de căpătuială, ale opulenței lipsite de simț estetic. Bucureștiul a devenit un fel de manea vizuală, pe care am ajuns să o luăm, cu fatalism românesc, drept un dat al sorții care a făcut să ne naștem în locul nepotrivit.

Da, ne place evoluția, atâta vreme cât nu distruge comorile trecutului. Însă, cu arta pre artă călcând, chiar mai-marii patriei au trântit – colac peste pupăză – încă niște monumente moderne în mijlocului balamucului deja prezent de clădiri disonante vizual, cu semne de circulație, stâlpi de iluminat și cabluri atârnate precum viscerele unui monstru plăsmuit de Stephen King. Valoarea lor artistică mira-m-aș să atingă măcar o zecime din prețul plătit pe aceste capodopere, așa că am luat Bucureștiul la pas ca să deslușesc „ce-a vrut să spună autorul” despre câteva asemenea „bijuterii” ale sculpturii. Țineți cont de un prim lucru elementar: orice monument trebuie să fie ușor de înțeles și să creeze armonie vizuală în jur. Am început, deci, chiar din buricul târgului…

Am poposit la „Memorialul Renașterii – Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989”, așa cum se numește obeliscul ăla din marmură parcă abandonat de niște extratereștri grăbiți în Piața Revoluției. Capodopera, care a costat cât o catedrală mai mică, se află pe Calea Victoriei peste drum de Muzeul Național de Artă al României (ce ironie!) și în fața fostului Comitet Central al Partidului Comunist. Acolo, de la balcon, a strigat Nicolae Ceaușescu „Alo, tovarăși”, înainte să ia elicopterul care l-a depus în fața plutonului de execuție de la Târgoviște.

Trecuseră deja 15 ierni de la Revoluție când, pe 15 decembrie 2004, Ion Iliescu și Traian Băsescu dădeau mână cu mână și puneau piatra la temelia unui monument dedicat eroilor-martiri. Presupun că a fost și sfințit acest complex sculptural-arhitectural, deși el geme oricum de simboluri creștine. Cele patru elemente care-l compun se numesc Piața Reculegerii, Zidul Amintirii, Calea Biruinței și Piramida Biruinței. Cel din urmă este elementul central al memorialului, care stă pe o mare cruce. Fără urmă de pioșenie, bucureștenii au poreclit imediat piramida. I-au zis „Măslina în scobitoare” sau „Cartoful pe băț”. Și, cum vocea poporului este vocea lui Dumnezeu, probabil că beneficiarii libertății de exprimare câștigate cu sânge la Revoluție au avut tot dreptul să ridice din umeri nedumeriți. Dar ce știu ei, că doar nu-s experți?

Unii critici de artă au venit repede și-au explicat că simbolistica lucrării de artă e dincolo de capacitatea muritorilor obișnuiți de a o înțelege De exemplu, grupul statuar aflat la baza piramidei ar reprezenta libertatea indivizilor, iar ghemotocul de metal din partea superioară simbolizează jertfa celor căzuți în timpul evenimentelor. Na, cine și-ar fi imaginat? O altă variantă ar fi aceea că piramida reprezintă de fapt o rază de soare ce străpunge un nor negru, reprezentat de mănunchiul de fiare făcute boț și trase-n țeapa de marmură, rază care apoi se răsfrânge asupra grupului statuar. Varianta autorului este că piramida cu trei laturi reprezintă trinitatea, pe un fundament care are la bază religia, evocată prin crucea din mijlocul căreia izvorăște speranța. La inaugurarea de pe 1 iunie 2004, același autor spunea că, de fapt, țepușa cu marmură este „un ceas solar menit a marca ora astrală când, prin sacrificiu, România a intrat în fluxul istoriei”. Mai zi ceva…

Nu am de unde ști ce părere ar fi avut eroii căzuți la Revoluția din 1989 despre monumentul ridicat în cinstea lor, dar am dubii că le-ar fi plăcut. În primul rând, mi se pare ironic și trist faptul că victoria împotriva comunismului este comemorată printr-un monument faraonic din marmură, material ce era printre preferatele răposatului dictator. Monumentul nu se vede bine din nici un unghi, nu pune nimic în valoare. Ansamblul face notă discordantă cu întreg peisajul din jur, prin albul strălucitor al marmurei, care e la cuțite cu fațadele îngălbenite ale clădirilor din jur. Obeliscul este, deci, doar o notă discordantă suplimentară în cacofonia de mașini, clădiri vechi, edificii moderne, de sticlă, și semne de circulație care astăzi se numește Piața Revoluției.

Răzvan Clinceanu este absolvent al Universității de Arte Plastice, Facultatea de Design